Lisa Rosenbaum e medic cardiolog în Boston. Iar Michael Davidson
a fost chirurg cardiac în același oraș. A operat pacienți, dintre cei mai
complicați, și și-a dedicat întreaga carieră îngrijirii lor. Până în ziua de 11
ianuarie 2015, la ora 11, când a fost împușcat mortal de fiul unei paciente
care fusese operată de el pentru o afecțiune valvulară. La luni de zile după
intervenția chirurgicală, pacienta a decedat în urma unor complicații, pe
fondul unei insuficiențe respiratorii cronice și a medicației anticoagulante.
„El a fost chirurgul mamei, poate nu el a prescris medicamentele ei, dar fără
discuție a fost de acord cu tratamentul.“ Această frază stă la baza explicației
tragicului eveniment.
Nu am datele necesare pentru a evalua situația în România (și
nici în Israel!), dar, în SUA, erorile medicale provoacă decesul a până la
100.000 de pacienți în fiecare an. Publicul e conștient de această realitate,
prezentată și accentuată cu fiecare ocazie de media. Erorile medicale apar în
imensa majoritate a cazurilor din cauze independente de bunele intenții ale
echipei medicale. Supradozaje relative, efecte secundare cunoscute și nedorite,
incompatibilități farmacologice, infecții intraspitalicești, iată doar o scurtă
listă a explicațiilor deceselor incluse în categoria „erori medicale“.
Minoritatea cazurilor în care echipa medicală poate fi învinuită
de neglijență include printre cauze nu doar factorul uman (de exemplu,
părăsirea pacientului anesteziat, lăsat nesupravegheat chiar și câteva minute),
ci și nerespectarea unui algoritm care trebuie să rezolve o problemă medicală
extrem de urgentă sau administrarea unui medicament la care pacientul are o
alergie cunoscută. Ignoranța și neglijența medicului stau la baza unui număr
infim de complicații serioase, dar publicul de astăzi nu mai e de acord că
șansele de vindecare ale unui pacient grav sunt limitate nu de incapacitatea
medicului de a-i rezolva problemele medicale sau de neglijența acestuia, ci de
însăși natura bolii în sine. Activitatea tribunalelor în lumea civilizată e
dominată de reclamațiile aduse echipelor medicale și instituțiilor
spitalicești, uneori ca o răzbunare a pacientului pentru un tratament nereușit,
dar de multe ori (de cele mai multe ori!) pentru obținerea unei compensații
materiale, justificate sau nu.
Violența împotriva echipei medicale face însă parte dintr-o
complet altă categorie de reacții provocate de un eșec medical. Un studiu din
perioada 2000–2011 indică 154 de atacuri cu arme de foc împotriva personalului
medical din spitalele americane, victimele fiind medici și asistente medicale,
dar și alt personal spitalicesc. Majoritatea acestor grave atacuri s-a petrecut
la camera de gardă. Devenite adevărate departamente de medicină de urgență,
camerele de gardă concentrează cazurile cele mai grave, unele ajunse la spital
fără nicio șansă de ameliorare, altele deteriorate înainte ca echipa medicală
să poată interveni. În cele mai multe servicii de urgență, pacientul e nevoit
să aștepte ore în șir până la începerea tratamentului, iar această permanentă
întârziere devine un grav motiv de frustrare atât pentru pacient, cât mai ales
pentru aparținători, dornici să asigure pacientului îngrijirea necesară în cel
mai scurt timp posibil.
Nemulțumirea pacientului e o realitate a zilelor noastre. Nu o
dată am scris despre ușurința cu care publicul laic ajunge la informațiile
necesare privitoare la maladii și tratamentul lor. De foarte multe ori,
informația de pe internet nu include date statistice cu privire la șansele de
reușită ale intervenției terapeutice, ceea ce conferă publicului o falsă
senzație de siguranță: aceasta este maladia, acesta e tratamentul, deci, odată
aplicat, el nu poate oferi decât rezultate pozitive!
Expresia „acesta e maximul pe care vi-l pot oferi“ nu e
acceptată cu ușurință, iar ideea de o a doua opinie predomină în mai toate
cazurile în care situația pacientului nu e simplă. A doua opinie, perfect
justificată etic și profesional, este, de fapt, o sabie cu două tăișuri. Dacă
opinia celor doi specialiști e mai mult sau mai puțin identică, decizia
pacientului e ușor de luat și lucrurile se lămuresc relativ rapid. Dacă însă
cele două (de multe ori trei!) opinii sunt contradictorii, pacientul devine
confuz, pierde timp până la luarea unei hotărâri, iar tratamentul începe cu
întârziere. Iată cum se dezlănțuie „lanțul slăbiciunilor“, care adesea are ca
rezultat nemulțumirea pacientului sau/și a familiei, iar de aici până la actul
de violență nu mai e decât un pas.
Semnatarul acestor rânduri a fost atacat, în urmă cu ani, de
familia unui pacient, care, odată ameliorată situația sa medicală, a fost
transferat de la terapie intensivă în clinica de medicină internă, pentru a
face loc unui alt bolnav, mult mai grav, și a cărui soartă depindea eminamente
de terapia oferită în secția pe care o conduceam. Realitatea confirmă acea
senzație pe care o avem cu toții, după care e foarte greu (dacă nu imposibil)
să convingi un pacient sau familia sa de existența unor alte persoane aflate în
situații mult mai grave. Cu alte cuvinte, publicul nu acceptă ideea de
prioritate, principiul care ne conduce în mai tot ce facem. În ochii
publicului, în materie de salvare a unei vieți omenești, singura logică
acceptată e cea care vine în favoarea pacientului respectiv și ea nu trebuie să
țină cont de nimic altceva, nici de limitele tratamentului medical, nici de
existența unor altor suferințe și probleme nu mai puțin grave.
Oare există un remediu pentru a schimba situația existentă? Oare
se poate vorbi de o atitudine care să prevină următorul caz „Michael Davidson“?
Pentru a ieși din impas, se poate apela la educație. E nevoie de educarea
publicului, de explicarea posibilităților și a limitelor medicinii moderne, de
a aduce la cunoștința marelui public faptul că resursele financiare, logistice
și umane puse la dispoziția medicinii sunt limitate. Dar a ne limita la
educație, oricât de corect ar fi, înseamnă a reduce șansele de reușită. În
spatele fiecărui nume și număr se află un om îngrijorat, speriat sau chiar
panicat de propria sa situație. Iar alături de el se află familia, cercul
intim, nu mai puțin îngrijorat și panicat. Panica nu face casă bună cu logica.
A apela la logica pacientului sau a familiei sale înainte de a încerca
reducerea gradului de îngrijorare este rețeta perfectă pentru a eșua.
Așa cum explică Lisa Rosenbaum, devenim de multe ori conștienți
de limitele posibilităților noastre, dar e nevoie de artă și de o mare doză de
experiență, profesională și de viață, pentru a aduce la cunoștința celui
implicat existența limitei terapeutice. Aici nu mai e vorba de educația
publicului, a pacienților și a aparținătorilor, ci de propria noastră educație.
Fără această importantă schimbare de atitudine din partea noastră, fiecare
dintre noi poate deveni oricând un nou Michael Davidson.
 „Dintotdeauna, noi,
medicii, am fost de acord cu ideea că facem tot ce e posibil (pentru pacient),
dar, în același timp, am fost conștienți de momentele în care nimic nu se mai
poate face. Întotdeauna am tins spre a face lucrurile cât mai bine, dar, din
păcate, uneori eșuăm. De aceea, se pare că, într-un fel sau altul, încrederea
publicului în intențiile noastre pozitive a devenit mai puțin evidentă.“ (Lisa Rosenbaum, în New England Journal of Medicine, 2015) |
