Vine Crăciunul!
Sub
egida staulului, boulenii suflă cald asupra Spiritului ce stă să coboare în
Trup, anume pentru ca trupul prăpădiţilor şi suferinzilor lumii să tresalte şi
să se înalţe măcar cu un deget deasupra sfârşelilor lui mizere dar trufaşe,
spre a vedea Calea.
Spiritul
va să coboare în Trup: începe cu adevărat istoria! Până la venirea lui Hristos,
pridvorul ei orfan, plin ochi, sta să plesnească sub presiunile aşteptării.
Vine
Crăciunul şi lumea va fi stăpânită de Copil. Cad ninsori înfiorate, fiecare
fulg coboară cu iluzia înălţării. Pieptul pământului se umflă alb, crezându-se
exonerat de mizeria ce-i dedesubt: nu presimte salvarea în puritate şi nici nu
cugetă la ideea de primenire…
Vine
Crăciunul, iar eu, om bătrân, lăcrimez în năframa cuviinţei după dragii mei atât
de curaţi, după scumpii mei care nu mai sunt de multă vreme printre noi. Mă
sustrag zarvei luminoase din jur, fericit să comunic prin bezna îngustă a unui
pai de aur cu ei, căutându-le zadarnic şoapta măcar, ori aiurea bătăilor
inimii, căci astăzi – vai! – sunt spirit! Dar cum de rostesc eu această exclamaţie,
când ei se află în afara timpului şi a spaţiului?!
Atâtea
aş vrea să-i întreb! Ia-i de unde nu-s…
Întoarce-te,
suflete, mai curând la strălucirile calde din jur. La colinde, la cântecele de
stea, la irozi, la daruri. Doar Crăciunul, când Fiul lui Dumnezeu intră în
Trup. O clipă măcar nu te gândi la ce-L aşteaptă pe Golgota care a ajuns să fie
Terra. Bucură-te şi nu mai căuta spre rele: ai uitat că Binele învinge şi că nu
trebuie să-i măsori durata cu lungimea vieţii tale? Vezi că orbirea zăpezii te şi
ajută.
Să
ne bucurăm: se apropie doar Crăciunul, când Fiul lui Dumnezeu Se întrupează
(Iartă-mi, Doamne, păcatul întârzierii în arheologia etimologiilor: incarnatione → (metateză) incranatione → (dublă afereză) carnation → (contractare) cration → craciun → Crăciun!).
Vine
Crăciunul, cerurile se închid, oamenii se retrag plini de voioşie într-un
amnios unde nu încap melancoliile şi scepticismul. Biruie satisfacţia imediată,
dulcea agresiune a materiei înfloreşte în bunătăţile de pe masă, încât am şi
uitat să dăm fuga la staul cu apă, căci boulenilor li-i sete. Ne complicăm
existenţa fiziologică, trupul e greu şi languid… Paştile sunt hăt departe, Paştile
atât de iubite de ortodocşi, când cerurile, dimpotrivă, se deschid, căci nu
degeaba am numit noi cea dintâi lună a primăverii aprilie, adică deschizătoarea noului anotimp. Paştile e al Învierii,
al ieşirii din trup, nu al intrării în trup. Paştile e simplificator: biruie
purificarea spirituală, trupul e mai uşor, întrucât se îndepărtează de el însuşi,
schiţându-se pe sine ca obiect al levitaţiei.
Vine
Crăciunul!
Ninsori
necontenite, omăt mult şi greu, păcate multe, păcate grele… Mi-i dat astăzi să
alunec într-o regresiune spre vremile primare. Silit de împrejurări, ajung să mă
rog doar pentru cerinţele fundamentale proprii existenţei la limită pe acest pământ
ameţit, şi pentru nimic altceva pământesc. Asemeni celui ce a scris poezia de
retragere în arhaism, Pe decindea Dunării
la vale, scriitorul medic V. Voiculescu, când strămoşii se mulţumeau cu pâinea,
apa şi credinţa, îi murmur şi eu versurile:
Scuturând din bărbi
Smocuri de ninsoare,
Trec smeriţii şărbi
Până la pridvoare.
Scot de sub mintean
Clopote d’acioaie
Şi menesc d’un an
Pricopsit în ploaie.
Mă întorc şi intru în frescă, să nu mai văd şi
să nu mai aud. Ca dovadă, numesc oţelul cu termenul de atunci, acioaie. De acioaie să-mi fie, aşadar, şira
spinării, ca să reziste vrăjmăşiei vremurilor şi poverii câtă va fi. Inima va
continua să bată spre Dumnezeu, albă ca fulgii colindelor.
Fulgii singuri au rămas puri, ca speranţa.
Să cântăm, prin urmare, şi să ne rugăm.
Să psalmodiem în armonie tremuratele colinde
sub lumina ferestrelor României eterne şi să ne rugăm. Zică sau nu zică fiecare
după cum i-i voia:
– Fereşte-mă, Doamne, de pedeapsa de a mă
socoti cel mai deştept şi de fericirea de a fi cel mai prost!
Lerui ler!
