Medicii generaţiei
mele (suntem încă tineri) s-au format înainte de debutul „oficial“ al crizei
economice. Când zvonurile de peste ocean s-au transformat în valul în care ne
scăldăm astăzi cu toţii, eram deja practicanţi. În pregătirea noastră,
„factorii psihosociali“ implicaţi într-o patologie erau elemente care trebuiau
menţionate, „bifate“ într-o prezentare de caz, dar care rămâneau în afara
sferei noastre profesionale. Erau treaba altora, şi, între noi fie vorba, nici
nu prea credeam în rolul lor.
Recent, am avut de ţinut
o prelegere despre riscurile şi suferinţele legate de consumul de alcool. Ştiam
că auditoriul va fi compus din angajaţii unei companii, dar am aflat târziu că
era vorba despre o uzină, unul dintre acei mamuţi industriali din vremea
comunismului în care pâlpâie o viaţă artificială capitalistă. Prezentarea mea
în format electronic a fost aşadar inutilă: am primit echipament de protecţie şi
am vorbit muncitorilor, direct pe secţia de producţie, în picioare şi în zgomotul
utilajelor. Am vorbit despre toxicitatea somatică şi despre efectele asupra
creierului, despre mecanismele dependenţei comportamentale, am arătat poze cu
atrofii cerebrale etanolice şi am descris etapele teoretice ale drumului spre
abstinenţă, de la sevrajul în spital la prevenirea recăderilor în comunitate.
Am fost ascultat cu atenţie şi cu un respect pe care probabil nu-l merit,
precum şi cu o doză de suspiciune. Iar la final am ascultat întrebările,
realizând că, de fapt, fusesem foarte departe de inima problemei. Lucru pe
care, de altfel, îl bănuiam de la început.
Zeitgeist-ul
ultimilor cinci ani ne-a conferit un fel pasiv de solidaritate, măcar la nivel
empatic. Credem că ne putem imagina ce înseamnă să fii captiv în propria viaţă,
având drept unic orizont angoasa hranei zilei de mâine. Dar nu cred că suntem
cu adevărat în temă. Ignorăm enorm de mult oamenii pe care îi tratăm. E comod să
o facem: ţine de „factorii psiho-sociali“ cu care noi nu avem treabă.
Literatura medicală, la care ne referim mereu atunci când descoperim că nu ştim,
nu ne ajută: regăsim aceiaşi „factori
psihosociali“ puşi la un loc, o singură etichetă fără semnificaţie, fără
subtilităţi, fără elaborări, o cutie neagră ermetică.
Într-un sistem de
suport social cât de cât funcţional, nici n-ar trebui, poate, să fie treaba
noastră. Ceea ce ne permite să ne declinăm responsabilitatea, să dăm vina pe
sistem (şi pe bună dreptate) şi să continuăm să nu ne interesăm.
Şi ce ne rămâne? Ne rămâne
frustrarea faptului că nimic din ceea ce facem nu pare să conteze, pentru că,
cu toată pregătirea noastră, suntem precum tâmplarul ce vrea să şlefuiască o
mobilă dintr-un lemn mâncat de carii. Ne rămân şi lecţiile de rezilienţă pe
care le învăţăm acum, neştiind să ne implicăm în ele la vremea potrivită: am
aflat, de exemplu, cum muncitorii de pe o anumită secţie s-au mobilizat pentru
a ajuta un coleg de-al lor al cărui alcoolism devenise grav. Cum l-au convins să
meargă la „dezalcoolizare“, cum o vreme a fost bine, apoi a recăzut. Unde eram
noi când toate astea se întâmplau? Când nu mai e suficient să aşteptăm, pasivi,
să ne intre pacientul pe uşa cabinetului sau a spitalului?
Şi ce măsuri de
prevenire şi de susţinere a oamenilor aflaţi în situaţii sociale critice, ce le
afectează direct sănătatea, include viitorul „pachet de bază“? Va exista speranţă
în sistem?
Deocamdată, putem cel puţin să învăţăm, aşa cum îmi
fac eu iluzia că am făcut-o în urma întâlnirii mele din uzină. Să vedem
lacunele formării noastre de bază. Înainte de prelegere, apucasem să îl întreb
pe medicul de întreprindere ce fel de oameni vor participa, ca să ştiu la ce să
mă aştept. Mi-a răspuns scurt şi mult prea cuprinzător: „Oameni“.
