Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

La primul colț

     M-am privit în oglindă. Ganglionii din dreptul gâtului erau tot mai vizibili, iar ochii îmi trădau neliniștea. Mi-am pieptănat cu grijă părul, am adăugat un pic de culoare buzelor palide, mi-am potrivit fularul de cașmir peste umeri, și am pornit spre spital, unde mă așteptau pacienții. Cerul era încă apăsat de somnolența nopții. Dincolo de oraș, la răsărit, mijeau primele raze.
    La primul colț de stradă mi-a ieșit în cale un cerșetor. În spate, o umbră lungă, ca o trenă neagră, îi prelungea conturul imprecis. Din zarea lui crepusculară se desprindeau doi ochi imenși, cenușii, iar mâna tremurândă dădea să mă prindă de cotul drept. M-am îndepărtat evitând atingerea. Apoi, la următoarea încrucișare de drumuri, l-am reîntâlnit, cu o respirație agonică, și ochii ațintiți fix la gâtul meu. Strada continua să fie pustie. Mi-am accelerat mersul. Dar la al treilea colț, mă aștepta din nou. Curios, inima mea nu simțea fiorul fricii, iar pașii mei alunecau siguri peste dalele din trotuar. În curtea spitalului, l-am regăsit întins pe o bancă. Peste cap avea trasă o glugă neagră pe care și-o ținea cu ambele mâini noduroase și murdărite parcă de funingine. L-am privit detașat, simțind totuși că lipsa mea de tresărire l-a descumpănit și l-a învins.
    A fost o zi lungă, cu multe operații și un caz depășit, când prezența Ei s-a făcut simțită odată cu răsturnarea sticlei de apă sterilă, fără ca cineva să o fi atins. Nu mă mai putea speria. În sângele meu, fluidul ei negru circula împreună cu viața. Pentru mine, asta era libertatea – eliberarea de frici –, și mai ales de frica de ea. Tărâmul meu de lucru e între cele două margini, între început și sfârșit, dar înțelegând bine că lumile se întâlnesc prin ceea ce se află înainte și după ele. Căci așa cum începutul are o origine, și sfârșitul are o direcție.
    Din când în când, mă gândeam la salba mea de ganglioni. Poate că nu era nimic grav. Și dacă totuși? În cazul ăsta, aveam multe formalități de făcut, de lăsat acte în ordine, o vizită la rudele mai îndepărtate, să-mi îmbrățișez un văr aproape pe moarte, de dus flori la cimitir, să-mi revăd cei mai buni prieteni, mici pregătiri de despărțire, de vorbit cu preotul, de pregătit ajutoarele pentru rromii din Cojasca. Se apropia și excursia din țările nordice, un vis al meu mai vechi. Adoram ideea că voi putea respira briza fiordurilor și mă voi plimba printre vikingi și troli. Era un vis pe care nu puteam să-l ratez, de care voiam să mă bucur din plin. Aș mai fi vrut să las un testament de suflet copiilor mei. Apoi, mai aveam de terminat traducerile acelea din limba engleză și să aranjez albumul cu poze de familie – îi promisesem tatei înainte de plecarea lui. Și încă: să găsesc stăpâni iubitori pentru câinii mei. În timp ce mă gândeam că voi pleca, inima mea repeta un refren din tinerețe, pe care mi-l fredonase un tânăr îndrăgostit de ochii mei mari. Aș fi vrut să-i povestesc conștiinței mele despre primii fiori de dragoste la vederea acelui zeu proiectat în lumina dimineții din munții Retezat, când însuși Zamolxe părea să-mi fi furat zâmbetul. Și despre șuieratul vântului printre stânci, despre caprele negre care mi-au lins mâinile și despre zimbrii care miroseau urmele pașilor noștri. Mă așezam la umbra melancoliei, ca sub o pavăză, dorind parcă să concentrez în clipe preaplinul vieții mele.
    Am ieșit din spital. Pe banca unde se întinsese cerșetorul ședea acum o fetiță de vreo cinci ani, cu o pălărie galbenă îndesată peste frunte până în dreptul ochilor. Mânuțele rotunde îi sprijineau obrajii într-un gest nepotrivit de chibzuință, ținându-i totodată genunchii adunați sub bărbia și buzele strânse. Piciorușele desculțe scăpau de sub o fustă lungă și un pantalon gros precum rădăcinile dintr-o frumoasă orhidee, în timp ce sub bancă ședeau bosumflate niște botine scâlciate. Un cățeluș ca de pluș le rodea liniștit șireturile. Alături, un sac din pânză de cort, cu dungi portocalii, îndesat până la gura strânsă în sfori, înghesuia, se pare, bagajul de drum al copilei. Am simțit nevoia să îi mângâi mânuțele pufoase și să îi las niște bani, gândindu-mă că mama ei, care putea fi pe aproape, îi va folosi. Nu părea un copil de țigan, ceea ce nici nu avea importanță. Ochii ei păreau purtători de mesaje scrise pe hieroglifele irisului, ascunse sub lăsarea intermitentă a pleoapelor. Să fi fost un copil fără adăpost? Când i-am întins bancnota albastră, m-a năucit cu o privire de o intensitate neașteptată. Într-o stare de furie dezlănțuită, m-a îmbrâncit și a fugit, trăgând după ea imensul sac și cățelușul prins într-o mică lesă.
    M-am uitat instinctiv la ceas, ca la o măsură a timpului rămas. Drumul pe care îl parcurgeam acum era drumul meu de mulți ani, pe care îmi adunam gândurile, îmi făceam ordine între acareturile minții, mai dădeam la o parte din mărunțișurile nefolositoare, îmi stropeam grădinița cu vise, mai adăugam câte ceva la notificările zilei, ca tot omul cu apucături de gospodar în ale vieții. Mă concentram la camerele din spate – camera cu pălării, camera cu lămpi, camera cu borcane de dulceață. Când eram copil și străbăteam labirintul de obiecte de bazar ale bunicii, mi se părea că nu am să mă satur niciodată să privesc toate minunățiile de acolo. Acum însă, toate inutilitățile vieții mele mi se păreau o povară. Aveam o țintă precisă, și totuși simțeam cum urc și cum cobor, deși asfaltul era drept. Cercuri de întuneric îmi înlănțuiau mâinile, picioarele și conștiința. Dealurile îndepărtate se apropiau vertiginos de fruntea mea, încât puteam atinge cu degetele arborii pădurii ce coborau ca o armată din vârful piscului spre tălpile mele, iar cerul se lăsa peste respirația mea tot mai grea. Stâlpii de beton, purtători de cabluri electrice și de antene parabolice, mi-au închis drumul. Într-un final, m-am simțit captivă într-un templu cu ziduri goale, ușile și ferestrele închise, în care inima mea bătea ca un clopot ce-și trimitea vibrația în alte și alte dimensiuni. Din neștiut, s-au auzit clinchete de zurgălăi, în timp ce eu zăceam pe un covor plutitor în întuneric. Spiritul îmi era treaz și clarvăzător. Am revăzut-o pe Irinuca, nepoțica mea, și pe fetița cu ochii codificați în simboluri, dar și umbra enigmatică a cerșetorului. Pentru ei și pentru mine, mi-am ridicat energia gândului, m-am așezat în genunchi și am rostit cu voce eterică „Tatăl nostru”. Mi-am așezat apoi capul pe brațe și am căzut într-un somn trist și adânc.
    În zori, din ochii mei închiși a țâșnit Lumina ca dintr-o fântână arteziană. Atunci, după o clipă de reflecție, am luat o decizie importantă și i-am scris mamei mele, plecată de mult, o scrisoare despre mine și familia mea, despre țară, rudele de la Vicov, despre primarul din sat și cum s-a schimbat cursul Sucevei. Scrisul mi s-a transformat într-un râu de cerneală albastră, apoi într-o mare, iar din linia orizontului s-a desprins El, mângâindu-mă cu degete de foc peste frunte. În urechi, o undă vibratilă mi-a percutat timpanul: „Frica este demonul! Lupta cu frica te-a salvat, ca și firimitura de suflet pe care ai lăsat-o să vină la mine”. Templul meu și-a deschis larg ferestrele. Respiram fără sufocare un aer curat. Într-un colț, zâmbindu-mi de sub pelerina dată acum la o parte, l-am întâlnit pe tata în lumină, iar în alt colț, zâmbind ghiduș, fetița cu pălărie galbenă și ochi codificați eram eu, copil. Dintr-o icoană s-a desprins chipul mamei. Am plâns în hohote. Când mi-am pipăit gâtul, ganglionii dispăruseră.
    Roșesc și acum la gândul că ceea ce am simțit atunci, într-o seară de toamnă, ar fi putut să nu mi se întâmple și să nu fi înțeles că în spatele oricărui colț de stradă suntem noi, în multele variante ale noastre, cu temerile, dar și curajul nostru. Și că pământul bătătorit sub lumina celestă ne invită mereu inima la dans. Cine a cunoscut marele privilegiu al trecerii și s-a întors, este o ființă eliberată.

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.