M-am
privit în oglindă. Ganglionii din dreptul gâtului erau tot mai
vizibili, iar ochii îmi trădau neliniștea. Mi-am pieptănat cu
grijă părul, am adăugat un pic de culoare buzelor palide, mi-am
potrivit fularul de cașmir peste umeri, și am pornit spre spital,
unde mă așteptau pacienții. Cerul era încă apăsat de somnolența
nopții. Dincolo de oraș, la răsărit, mijeau primele raze.
La
primul colț de stradă mi-a ieșit în cale un cerșetor. În spate,
o umbră lungă, ca o trenă neagră, îi prelungea conturul
imprecis. Din zarea lui crepusculară se desprindeau doi ochi imenși,
cenușii, iar mâna tremurândă dădea să mă prindă de cotul
drept. M-am îndepărtat evitând atingerea. Apoi, la următoarea
încrucișare de drumuri, l-am reîntâlnit, cu o respirație
agonică, și ochii ațintiți fix la gâtul meu. Strada continua să
fie pustie. Mi-am accelerat mersul. Dar la al treilea colț, mă
aștepta din nou. Curios, inima mea nu simțea fiorul fricii, iar
pașii mei alunecau siguri peste dalele din trotuar. În curtea
spitalului, l-am regăsit întins pe o bancă. Peste cap avea trasă
o glugă neagră pe care și-o ținea cu ambele mâini noduroase și
murdărite parcă de funingine. L-am privit detașat, simțind totuși
că lipsa mea de tresărire l-a descumpănit și l-a învins.
A
fost o zi lungă, cu multe operații și un caz depășit, când
prezența Ei s-a făcut simțită odată cu răsturnarea sticlei de
apă sterilă, fără ca cineva să o fi atins. Nu mă mai putea
speria. În sângele meu, fluidul ei negru circula împreună cu
viața. Pentru mine, asta era libertatea – eliberarea de frici –,
și mai ales de frica de ea. Tărâmul meu de lucru e între cele
două margini, între început și sfârșit, dar înțelegând bine
că lumile se întâlnesc prin ceea ce se află înainte și după
ele. Căci așa cum începutul are o origine, și sfârșitul are o
direcție.
Din
când în când, mă gândeam la salba mea de ganglioni. Poate că nu
era nimic grav. Și dacă totuși? În cazul ăsta, aveam multe
formalități de făcut, de lăsat acte în ordine, o vizită la
rudele mai îndepărtate, să-mi îmbrățișez un văr aproape pe
moarte, de dus flori la cimitir, să-mi revăd cei mai buni prieteni,
mici pregătiri de despărțire, de vorbit cu preotul, de pregătit
ajutoarele pentru rromii din Cojasca. Se apropia și excursia din
țările nordice, un vis al meu mai vechi. Adoram ideea că voi putea
respira briza fiordurilor și mă voi plimba printre vikingi și
troli. Era un vis pe care nu puteam să-l ratez, de care voiam să mă
bucur din plin. Aș mai fi vrut să las un testament de suflet
copiilor mei. Apoi, mai aveam de terminat traducerile acelea din
limba engleză și să aranjez albumul cu poze de familie – îi
promisesem tatei înainte de plecarea lui. Și încă: să găsesc
stăpâni iubitori pentru câinii mei. În timp ce mă gândeam că
voi pleca, inima mea repeta un refren din tinerețe, pe care mi-l
fredonase un tânăr îndrăgostit de ochii mei mari. Aș fi vrut
să-i povestesc conștiinței mele despre primii fiori de dragoste la
vederea acelui zeu proiectat în lumina dimineții din munții
Retezat, când însuși Zamolxe părea să-mi fi furat zâmbetul. Și
despre șuieratul vântului printre stânci, despre caprele negre
care mi-au lins mâinile și despre zimbrii care miroseau urmele
pașilor noștri. Mă așezam la umbra melancoliei, ca sub o pavăză,
dorind parcă să concentrez în clipe preaplinul vieții mele.
Am
ieșit din spital. Pe banca unde se întinsese cerșetorul ședea
acum o fetiță de vreo cinci ani, cu o pălărie galbenă îndesată
peste frunte până în dreptul ochilor. Mânuțele rotunde îi
sprijineau obrajii într-un gest nepotrivit de chibzuință,
ținându-i totodată genunchii adunați sub bărbia și buzele
strânse. Piciorușele desculțe scăpau de sub o fustă lungă și
un pantalon gros precum rădăcinile dintr-o frumoasă orhidee, în
timp ce sub bancă ședeau bosumflate niște botine scâlciate. Un
cățeluș ca de pluș le rodea liniștit șireturile. Alături, un
sac din pânză de cort, cu dungi portocalii, îndesat până la gura
strânsă în sfori, înghesuia, se pare, bagajul de drum al copilei.
Am simțit nevoia să îi mângâi mânuțele pufoase și să îi las
niște bani, gândindu-mă că mama ei, care putea fi pe aproape, îi
va folosi. Nu părea un copil de țigan, ceea ce nici nu avea
importanță. Ochii ei păreau purtători de mesaje scrise pe
hieroglifele irisului, ascunse sub lăsarea intermitentă a
pleoapelor. Să fi fost un copil fără adăpost? Când i-am întins
bancnota albastră, m-a năucit cu o privire de o intensitate
neașteptată. Într-o stare de furie dezlănțuită, m-a îmbrâncit
și a fugit, trăgând după ea imensul sac și cățelușul prins
într-o mică lesă.
M-am
uitat instinctiv la ceas, ca la o măsură a timpului rămas. Drumul
pe care îl parcurgeam acum era drumul meu de mulți ani, pe care
îmi adunam gândurile, îmi făceam ordine între acareturile
minții, mai dădeam la o parte din mărunțișurile nefolositoare,
îmi stropeam grădinița cu vise, mai adăugam câte ceva la
notificările zilei, ca tot omul cu apucături de gospodar în ale
vieții. Mă concentram la camerele din spate – camera cu pălării,
camera cu lămpi, camera cu borcane de dulceață. Când eram copil
și străbăteam labirintul de obiecte de bazar ale bunicii, mi se
părea că nu am să mă satur niciodată să privesc toate
minunățiile de acolo. Acum însă, toate inutilitățile vieții
mele mi se păreau o povară. Aveam o țintă precisă, și totuși
simțeam cum urc și cum cobor, deși asfaltul era drept. Cercuri de
întuneric îmi înlănțuiau mâinile, picioarele și conștiința.
Dealurile îndepărtate se apropiau vertiginos de fruntea mea, încât
puteam atinge cu degetele arborii pădurii ce coborau ca o armată
din vârful piscului spre tălpile mele, iar cerul se lăsa peste
respirația mea tot mai grea. Stâlpii de beton, purtători de
cabluri electrice și de antene parabolice, mi-au închis drumul.
Într-un final, m-am simțit captivă într-un templu cu ziduri
goale, ușile și ferestrele închise, în care inima mea bătea ca
un clopot ce-și trimitea vibrația în alte și alte dimensiuni.
Din neștiut, s-au auzit clinchete de zurgălăi, în timp ce eu
zăceam pe un covor plutitor în întuneric. Spiritul îmi era treaz
și clarvăzător. Am revăzut-o pe Irinuca, nepoțica mea, și pe
fetița cu ochii codificați în simboluri, dar și umbra enigmatică
a cerșetorului. Pentru ei și pentru mine, mi-am ridicat energia
gândului, m-am așezat în genunchi și am rostit cu voce eterică
„Tatăl nostru”. Mi-am așezat apoi capul pe brațe și am căzut
într-un somn trist și adânc.
În
zori, din ochii mei închiși a țâșnit Lumina ca dintr-o fântână
arteziană. Atunci, după o clipă de reflecție, am luat o decizie
importantă și i-am scris mamei mele, plecată de mult, o scrisoare
despre mine și familia mea, despre țară, rudele de la Vicov,
despre primarul din sat și cum s-a schimbat cursul Sucevei. Scrisul
mi s-a transformat într-un râu de cerneală albastră, apoi într-o
mare, iar din linia orizontului s-a desprins El, mângâindu-mă cu
degete de foc peste frunte. În urechi, o undă vibratilă mi-a
percutat timpanul: „Frica este demonul! Lupta cu frica te-a salvat,
ca și firimitura de suflet pe care ai lăsat-o să vină la mine”.
Templul meu și-a deschis larg ferestrele. Respiram fără sufocare
un aer curat. Într-un colț, zâmbindu-mi de sub pelerina dată acum
la o parte, l-am întâlnit pe tata în lumină, iar în alt colț,
zâmbind ghiduș, fetița cu pălărie galbenă și ochi codificați
eram eu, copil. Dintr-o icoană s-a desprins chipul mamei. Am plâns
în hohote. Când mi-am pipăit gâtul, ganglionii dispăruseră.
Roșesc
și acum la gândul că ceea ce am simțit atunci, într-o seară de
toamnă, ar fi putut să nu mi se întâmple și să nu fi înțeles
că în spatele oricărui colț de stradă suntem noi, în multele
variante ale noastre, cu temerile, dar și curajul nostru. Și că
pământul bătătorit sub lumina celestă ne invită mereu inima la
dans. Cine a cunoscut marele privilegiu al trecerii și s-a întors,
este o ființă eliberată.