Expansiunea genurilor biograficului, cum le numeşte într-o carte de referinţă din literatura noastră critică acad. Eugen Simion, părea să se fi încetinit, după ce, în anii imediat următori evenimentelor din decembrie 1989, jurnalul intim, autobiografiile şi memoriile obţineau succese de librărie în dauna operelor de ficţiune. A fost doar o temere nefondată a iubitorilor acestor genuri – mai degrabă specii ale prozei, admiţând că unele pot avea, şi au,  valenţe artistice  - faţă de această ameninţătoare „contracţie”,  fiindcă numai în 2010 au apărut ori s-au  reeditat lucrări  de răsunet ale literaturii subiective, ale scrieri „egotistice”, pe care  francezii o mai numesc l´écriture du moi.

       Mă grăbesc,  stresat de insuficienţa cronică a spaţiului tipografic, să citez câteva titluri ∶ Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut (Humanitas), Andrei Pleşu, Note, stări, zile, 1968 -2009 (Humanitas), Adrian Marino,Viaţa unui om singur (Polirom, Iaşi), Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui călător de cursă lungă (ediţia a doua, Paralela 45), Ion Vianu, Amor intellectualis, romanul unei educaţii (Polirom), reeditarea∶ Eugène Ionesco, Jurnal în fărâme (Humanitas, la câteva luni doar de la împlinirea centenarului naşterii sale*). Dar, această literatură de mărturisire se bucură de un amplu şi remarcabil studiu recent, anume, cele trei volume  ale acad. Eugen Simion,  însumând peste 1000 de pagini Ficţiunea jurnalului intim (Univers Enciclopedic, 2005)∶  vol. I  „Există o poetică a jurnalului?”,  ediţie revăzută şi adăugită; vol. II „Intimismul European” şi vol. III „Diarismul românesc”. Ele completează bibliografia autohtonă actuală, din care semnalez în trecere ca importante ∶ Al. Săndulescu, Memorialişti români (Ed. Universal Dalsi, 2003), Ion Holban, Literatura subiectivă de la origini până la 1900, Jurnalul intim. Autobiografia literară (Tipo Moldova, 2007). Se adaugă articole, între care ∶ C. Ciopraga, Despre jurnale şi memorii (Viaţa românească, nr.11/2001), Diana Vrabie, Paradigmele discursului autobiografic (Philologica Jassyensia, nr.2/2007, studiu ce poate fi citit şi pe Internet), Sever Voinescu, Din jurnale (Dilema Veche, nr.332/2010) şi multe altele . Din motivul arătat, limitez aceste trimiteri bibliografice la anul în curs, nu fără a menţiona apăsat că autori de literatură nonfictivă, îndeosebi de memorii, precum şi de referiri  pro şi contra  luării în seamă de către critică a acestei preocupări au existat şi în trecut. E adevărat, la noi, reprezentarea e „cantitativ” mai puţin importantă decât în alte literaturi – cea franceză, pentru un exemplu, – invocându-se o anumită pudoare a scriitorului autohton de altădată faţă de exhibarea gândurilor, sentimentelor, ba chiar şi de teama exprimării opţiunilor politice. Medicii au fost, dar mai ales au devenit după 1989, autori ai unor astfel de scriituri (după  cum am arătat în altă parte**), ceea ce justifică iniţierea rubricii de faţă, în care ne propunem, la un moment dat, discutarea unora dintre acestea (însuşiri, defecte, valoare).

      Ediţia a doua, într-o excelentă traducere din franceză semnată Irina Bădescu, a scrierii ionesciene Jurnal în fărâme e una dintre „cărţile anului”.  Apărută în 1967, când Eugène Ionesco avea 58 de ani,  Journal en miettes este şi nu este din punctul de vedere al definiţiei stricte a genului/speciei, a graniţelor separatoare – de altfel din ce în ce mai fluide cu  autobiografia sau memoriile - un jurnal intim.  Deşi  nu se respectă calendaritatea - unul dintre criterii - , ba chiar în primele pagini „Imagini din copilărie făcute ţăndări” notaţiile sunt memorialistice, din conţinutul acestora şi chiar din unele precizări ale autorului, momentul biografic, poate fi relativ uşor dedus ∶ prima „etapă franceză”, începută la 4 ani şi încheiată în 1924,  copilăria şi adolescenţa, cu ziua împărţirii premiilor şcolare, orele de gimnastică, vacanţa la Beauchamps, reîntoarcerea la Paris;  dar şi lunile imediat următoare celei dintâi mari  conflagraţii a secolului al XX-lea ∶  „ Aşteptând să plece în America, soldaţii americani sunt încartiruiţi în sat, la ţărani” ; casa de copii, unde ,  pe la 5 ani a stat o vreme cu primele reflecţii asupra sieşi ∶ „Am stat câteva luni în acel aşezământ. Despărţit de mama, am fost întruna nefericit, nu m-am putut obişnui deloc cu despărţirea, nici cu dormitorul comun, nici cu sala de mese, nici cu prezenţa cotropitoare, inadmisibilă a celorlalţi. Nu fiindcă nu i-aş fi iubit, am avut prieteni, chiar mulţi, nu am avut niciodată colegi. Individualist, încă de la cinci ani.” Apoi, dintr-o dată, un salt în 1963, prilej de amintiri asupra unui sat de odinioară, a grădinilor copilăriei, a oamenilor îmbătrâniţi acum, dar încă în viaţă.  Şi, din nou, flash-back către copilărie, un timp care, pe la patru-cinci ani i se părea nesfârşit, cu toate că, încă de la aceea vârstă, realizează că va îmbătrâni şi dispărea pentru totdeauna. Existenţa - cu bune şi rele - dar dominată de spectrul senescenţei , dar mai ales de cel al inevitabilei extincţii, i se pare în atari condiţii a fi absurdă . În final ,  patru rânduri care , cred, ar îndepărta şi mai mult textul volumului  de constrângătoarea definiţie a jurnalui intim∶ „Toate amintirile astea şi-au pierdut prospeţimea încetul cu încetul. S-au subţiat ca o foiţă, au devenit subţiri şi străvezii ca o lamelă de sticlă foarte fină, care apoi s-a spart fără zgomot, a dispărut fără urmă.”  Moartea care, prin necunoscut, prin incertitudinea a ceea ce ar putea fi după, o angoasă permanentă a lui Eugéne Ionesco, este tema central a Jurnalului său.

         Mai puţin cunoscut, dar nu lipsit de interes este, poate, faptul că doar cu numai câteva luni înaintea dispariţiei sale, survenită la 28 martie 1994, părintele „teatrului absurdului”, membru al Academiei Franceze (1970, primul scriitor de origine română primit printre cei 40 de „nemuritori”) a trimis la scurte intervale de timp două scrisori, ulterior făcute publice, una adresată fostului Papă Ioan Paul al II-lea şi cea de a doua cardinalului-arhiepiscop al Parisului, Jean-Marie Lustinger, căutând să afle răspuns la zbaterii sale de o viaţă  asupra celor două absurdităţii existenţiale, a senectuţii şi mai ales cea a morţii. După cum se realatează (texte postate pe internet), după o modestă formulă de prezentare, urmează întrebările∶ „Pentru ce îmbătrânim ? Este asta voinţa lui Dumnezeu? De ce războaie aşa de sângeroase ?  Pentru ce atâtea dezastre naturale ( incendii, inundaţii)? Eu nu am rezolvat niciodată aceste probleme! Le monde m´étant incomprehensible, jattends que l´on m´explique.” Speranţele s-au transformat în deziluzie. Printr-o adresă oficială, Vaticanul răspunde Lizez la Bible et mourez serein, cu obişnuita formulă de încheiere „Papa se roagă lui Dumnezeu să vă ajute”, refuzându-se astfel dialogul. Iar înaltul prelat francez îl sfătuieşte să ia legătura cu… secretarul său ∶ Téléphonez à mon secretaire, voici son numero, je le charge de vous apporter la réponse que vous souhaitez.

     Următoarele pagini ale Jurnalului – fie că unele sunt sau nu subtitrate ca nişte capitole, Regele moare, Lovituri, Cocotierul în flacări, Vis  de demult, Despre noul roman…, cuprind∶ notaţii nedatate, unele putând fi însă situate temporal („ Iată nişte pagini de jurnal de-acum cinci sau şase ani, sau nişte note pentru Regele moare [piesă terminată în 1962] pe care tocmai mă apucasem să o scriu.”)  - meditaţii asupra obsesiei sale permanente legate de finitudine („Am fost chinuit, sunt şi acum, deopotrivă de frica de moarte, de groaza de vid, şi de dorinţa fierbinte, nestăpânită, presantă de a trăi”);  reflecţii asupra operei sale, a operelor de artă, care sunt fiinţe, realităţi obiective, vii ; a crizei limbajului∶ „(...)Verbul a devenit verbiaj(…) Cuvântul nu mai arată. Cuvântul trăncăneşte. Cuvântul e literar. Cuvântul e o fugă. Cuvântul împiedică tăcerea să vorbească. Cuvântul asurzeşte(…) Cuvântul toceşte gândirea(…)” ; a unora dintre lecturi (reluare din O. Spengler, cunoscutul filozof german, care ar fi făcut previziuni sumbre dar caduce în lucrarea sa „Declinul Occidentului” ori „Citind Phaidon, abia spre sfârşitul dialogului îmi dau seama în ce jalnică situaţie ne aflăm.” Phaidon îi povesteşte lui Echecrates ultima zi a lui Socrate. Dar pe cititorul Eugène Ionesco,  Socrate nu-l convinge că sufletul e nemuritor. Descrierea morţii filozofului grec e mult mai convingătoare decât argumentele acestuia în favoarea nemuririi. Spaima de neant, care îl cuprinde la sfârşitul lecutirii, noaptea, îl face să aibă senzaţia că „flăcările neantului” au şi început să-l învăluie. Aprinde lumina∶ „Ce bine e să trăieşti. M-a cuprins duioşia faţă de viaţa asta care mi-a apărut de-a dreptul feerică; o închipuire luminoasă a nopţii. Ne ucidem unii pe alţii pentru că ştim că vom fi toţi ucişi. Din ură faţă de moarte, de asta ne ucidem unii pe alţii. Moartea paşnică, senină a lui Socrate mi se pare cu totul neverosimilă, şi totuşi e posibil. Dar cum ?”). Sunt inserate apoi însemnări asupra unor curente literare ori referiri la autori străini sau români, numiţi sau doar uşor idenitificabili∶ „Vinea, unul dintre cei mai mari poeţi din ţara lui, a tradus Regele moare. L–am cunoscut odinioară, e atât de mult de-atunci. Păstrez despre el aminitrea unui senior. Era frumos, vorbea puţin, era sensibil, inteligent, nu era fascist ca cei mai mulţi dintre «intelectualii» din ţara lui. Când extrema stângă s-a instalat la putere , el s-a dat deoparte. Era o reacţie sănătoasă, de onestitate. Nu voia să se lase cumpărat.(…)” sau, glosând pe marginea sentimentului ratării, despre∶ „Acel fals filozof, atât de urât la faţă, atât de greţos ca personalitate, care n-a adus nimic în filozofie, cel mult a încercat să împace existenţialismul cu marxismul, şi care, trăind într-o ţară care acceptă opoziţia, a putut face opoziţie fără nici o primejdie(…), acel mare filozof deci,pe care exprimarea propriilor resentimente l-a făcut celebru pe plan mondial, bogat, preţuit, când de fapt ar merita mai degrabă să fie dispreţuit, vorbeşte într-una din cărţile sale, cu adâncă tristete,  despre viaţa lui ratată.”. Pe multe pagini, Eugène Ionesco îşi relatează visele pe unele interpretându-le în în cheie freudiană sau jungiană, observînd că „există două niveluri ale cenzurii ∶ o cenzură în viaţa diurnă care refulează simbolurile. Şi o cenzură chiar înlăuntrul viselor, care face ca visele să nu dezvăluie decât o parte din ceea ce ar putea dezvălui, din ceea ce ar vrea să dezvăluie. O cenzură în vis. Există un inconştient al inconştientului(…).”Alteori, autorul emite judecăţi morale. Următoarea, pe care o citez este, cred, de actualitate. Ar putea fi datată 2010∶  „Ştiu bine câtă mediocritate, câte fapte de ruşine, dorinţe de putere şi sete de înavuţire ascund oamenii adoptând o anumită atitudine, alegând să susţină o cauză sau alta. După ditamai ideologia, se ascund aşadar pasiuni individuale ce determină reaua-credinţă, corup, invalidează valoarea unei atitudini a cărei falsă generozitate nu trebuie să ne înşele…Sau dacă nu, să ne oblige a admite că orice dorinţă e justificată” . Face consideraţii psihanaltice, explicând că „Marx se înşeală ∶ invidia şi orgoliul, în aceeaşi măsură cu foamea, în aceeaşi măsură cu nevoile economice, sunt forţele pasionale care explică acţiunile omeneşti, întreaga Istorie, căderea iniţială. Cei care au scris Biblia deţineau un adevăr psihologic fundamental şi universal.(…) Marx suferea în secret de un orgoliu rănit, ca toţi cei care au dorit revoluţii. Rana aceasta secretă e tocmai ceea ce ascunde el, inconştient sau nu.” Sau se referă la un  sentiment valabil nu numai în arie domestică ∶ „Ura e expresia spaimei, a lipsei noastre de timp. Gelozia e expresia fricii noastre de a fi părăsiţi∶ părăsiţi în viaţa muritoare, părăsiţi de viaţă, părăsiţi în moarte.”

       Pe mai multe pagini ale Jurnalului, în termeni acizi şi retorică vehement, Eugène Ionesco îşi  descrie experienţa avută într-o clinică naturistă, unde „cultul vegetarismului este un soi de religie mediocră, un fals ascetism, o morală meschină şi meschin făţarnică”. Patronul acestui stabiliment,  e un bătrân şarlatan, „un soi de prooroc al prostiei ”, doctoriţa curantă „n-are dispreţ decât pentru tot ce nu e mediocru”, „prăvălia e condusă de fata bătrânului şarlatan, o individă măruntă şi scheletică, urâtă, dar, după cât mi se spune, o excelentă administratoare.” Pacientul sătul de masaje, morcovi şi mere, se destăinuie psihologului Z,  spunându-i ceea ce gândeşte despre aviditatea de câştig a  „şefilor dughenei”, cochizând că naturismul practicat acolo „ E o înţelepciune tâmpită, adică o falsă înţelepciune care trebuie neapărat să vindece orice; o falsă asceză şi bucătăria dietetică. Preparatul culinar care te scapă de orice e o mâncare pe bază de mere. (…) Mere, iată ce se vinde în prăvălia asta care prosperă pe seama naivităţii oamenilor de treabă, a celor ce-şi pun nădejdea în vindecarea prin mediocritate.” Avertizat de Z. că eventuala publicare a observaţiilor sale aspre, ar putea fi urmată de un proces („Carevasăzică, mă  ameninţă”), revoltat, diaristul notează ∶ „Îl poţi critica pe Dumnezeu, dar dezgustătoarea mică burghezie însetată de căştig şi vracii ei nedezinteresaţi nu se cade să fie criticaţi.”

      În fine, dar nu în ultimul rând, Eugène Ionesco încearcă să-şi explice, să justifice parcă, demersul de a face public, la un moment dat, Jurnalul său ∶  „Singura mea justificare de a vorbi despre mine e faptul că mă dedublez şi că vorbesc despre mine ca despre un altul, ca despre un caz străin, susceptibil de a-i interesa pe psihologi şi pe alţii. Asta spune fiecare. Mă întreb dacă nu e o justificare ipocrită, însă fiecare caz, chiar şi al meu, e interesant. Universul oricui, al fiecărei fiinţe, al unei furnici, poate fi pasionant. Universul fiecăruia e universal.”