Iată că „demonstrația de colegialitate“ de săptămâna trecută nu
a avut loc – colaborarea, cooperarea colegilor din sistemul medical mai are de
așteptat. Au trecut... „doar“ 25 de ani; este nevoie de și mai multă răbdare. Speranța
trebuie păstrată! Tendința spre schimbarea în bine trebuie să reprezinte
linia călăuzitoare pentru noi toți. Este unica variantă corectă.
Poate că acest articol o să pară haotic. Va atinge trei aspecte,
aparent fără legătură între ele, dar care vor ține cont de problemele de fond
și întâmplările cele mai recente pe care le cunosc. În numărul patru din
ianuarie („Pentru ultima dată“) spuneam: „Este tare neplăcut că trăim într-o
societate reactivă, încercăm să producem schimbări după ce trăim momente dramatice.
Este tare neplăcut că nu ne simțim susținuți permanent, nu simțim că există
preocuparea de a ne fi asigurată protecția și nu există atitudini care să
prevină dramele. Dar și de noi depinde ca lucrurile să se schimbe“.
După mai multe luni de la acea tragedie, o tânără viitoare
mămică, dintr-un alt oraș, purtând același prenume cu colega noastră pe care am
pierdut-o, s-a angajat în traversare pe trecerea de pietoni, pe verde și a fost
„zdrobită“ de o mașină condusă de cineva în stare de ebrietate. Copilul a
murit, fosta viitoare mămică se zbate între viață și moarte – totul s-a
petrecut sub ochii soțului aflat la câțiva pași distanță. Dramatic!
După accidentul colegei noastre am început unele demersuri și am
solicitat ca acea trecere de pietoni din apropiere de INML „Mina Minovici“ să
fie semaforizată. Am cerut ajutor și colegilor (studenți) de a veni în
sprijinul solicitărilor mele (răspunsul a fost plăpând). Autoritățile au
reacționat: mi-au trimis mesaje cu promisiuni – dar nici până astăzi acțiunea
nu s-a dus la bun sfârșit (au trecut șapte luni!). În clasicul
limbaj „de lemn“ mi s-a explicat că este vorba de o licitație care trebuie
organizată, că sunt probleme administrative de pus la punct... „Viața bate
filmul!“
Tânăra zdrobită recent (tot) pe trecerea de pietoni, în alt
oraș, nu ne este colegă, dar nepoata ei ne este și de la ea am aflat toate
amănuntele. Cât vom mai sta „cu mâinile în sân“, privind cu nemulțumire crimele
de pe șosea, fără a conștientiza și a reacționa?
Este septembrie... colegialitatea trebuie construită de
timpuriu. Degeaba reforma în învățământ începe (la fiecare nouă legislatură) cu
universitățile. Reforma în învățământ ar trebui să înceapă cu grădinițele,
clasele pregătitoare, școala primară. Atunci copiii sunt mai receptivi. Atunci
ar trebui să fie învățați cum să învețe și, neapărat, cum să fie buni colegi,
cum să construiască împreună, cum să acționeze ca buni coechipieri. Dacă acest
lucru nu se întâmplă, copiii cresc, trec prin liceu, ajung la facultate și nici
măcar aici nu primesc îndemnul corect. Într-o facultate care durează șase ani
ar fi timp și pentru aceasta.
Într-un spital, o studentă din anul cinci a mers pentru a
colecta date în vederea realizării unui studiu și a intrat în vorbă cu o doamnă
doctor care lucra pe acea secție. Când medicul a aflat că studenta este în anul
cinci a considerat că este necesar să o sfătuiască în legătură cu lucrarea de
licență: „Să te apuci din timp de lucru pentru că în anul șase va trebui să
înveți și pentru materiile din acel an, dar și pentru rezidențiat și, după cum
știi, oricum licența nu contează la nimic. Trebuie să îți consume cât mai puțin
timp“. Un alt coleg (medic) care a auzit discuția a continuat: „Eu nici nu-mi
mai aduc aminte clar despre ce era vorba în licența mea, doar că am muncit
foarte mult la ea, am pierdut mult timp cu asta și nu mi-a folosit la nimic“. Acestea
nu sunt discuții colegiale. Studenții ar trebui îndemnați să fie cât mai
atenți la ceea ce au de făcut, să fie conștiincioși și să nu facă lucrurile în
grabă doar pentru a le termina, „că tot nu contează la nimic“.
Alți doi studenți au mers la doi medici care nu au realizat cât
de ocupați sunt. Primul a ales să pregătească lucrarea de licență cu un medic
pe o anumită secție. Când s-a prezentat pentru prima dată și l-a întrebat dacă
îi poate fi coordonator, medicul a fost foarte deschis și i-a propus o temă
interesantă. I-a spus că poate veni să își selecteze pacienții în timp ce își
scrie partea generală a lucrării. Studentul s-a conformat, dar de fiecare dată
când mergea la spital pentru preluarea informațiilor din fișele pacienților,
medicul îi spunea ori că nu are timp în acel moment și îl punea să aștepte o
vreme, ori că „nu-i cea mai potrivită zi pentru așa ceva“. Și așa s-a întâmplat
în fiecare săptămână timp de trei luni, până când medicul i-a spus că nu are și
nici nu va avea timp. Studentul era în anul cinci și a avut posibilitatea să se
ducă la altă disciplină pentru a începe studiul și a-și realiza lucrarea de
licență. Înainte de a da un răspuns, coordonatorii ar trebui să se gândească
dacă au timp pentru a sfătui și îndruma colegii mai mici dar să și realizeze
care este exemplul pe care îl dau viitorilor colegi.
Celălalt student a mers într-o altă secție, pentru că dorea ca
după terminarea facultății să urmeze exact acea specializare. A vorbit cu o
doamnă doctor despre licență și demersurile în realizarea lucrării. Dsa a
acceptat cu entuziasm să-i fie îndrumătoare și l-a sfătuit să înceapă să caute
articole în domeniu și să se gândească la o temă pe care i-ar plăcea să o
abordeze. Studentul deja se gândise la un subiect și a început să caute
articole (istorisirea este dintr-o perioadă în care accesul la articolele
științifice era mult mai dificil în comparație cu momentul actual). După puțin
timp a mers din nou pentru a-i arăta ce a identificat și a-i cere sfatul
privitor la ce ar trebui făcut mai departe. Doamna doctor l-a amânat și i-a
spus să revină în altă zi. Acest lucru nu s-a întâmplat doar o dată, ci de
„nenumărate ori“. Studentul nu s-a descurajat și a început să scrie lucrarea de
licență fără nicio coordonare. Când aproape terminase partea generală a
lucrării, a mers din nou să întrebe cum să procedeze pentru partea specială.
Atunci „coordonatoarea“ și-a pierdut calmul și i-a spus studentului: „Eu nu am
timp să îți scriu licența, am deja alte trei lucrări de făcut și o grămadă de
articole de finalizat“. Privind această istorisire, studentul care mi-a
povestit-o a încheiat în modul următor: „Este adevărat că un medic trebuie să
își îngrijească pacienții, să se ocupe de studenți, de rezidenți, de alte
sarcini de pe secție și câte și mai câte și de multe ori îndrumarea unei
lucrări de licență poate fi «peste puterile» acestuia, dar trebuie să realizeze
cât de important este pentru student și ce exemplu îi oferă acestuia la
terminarea facultății“. Uneori studenții gândesc mai profund ca noi.
Colegialitatea trebuie construită de timpuriu, apoi trebuie
întărită. Dar la începutul acestui septembrie, chiar pe întâi, se discuta
despre solidaritate și acțiuni comune înspre binele sistemului sanitar și al
colegilor. În aceeași zi au avut loc două manifestații distincte, în locuri
diferite – numărul participanților fiind foarte mic. Unirea a avut loc pe
Facebook, dar nu s-a concretizat (în acea zi) și în viața reală. Exemplu de
colegialitate?
Vom vedea ce se va mai petrece în continuare. Promisiunile
inundă spațiul public, mass-media este plină de „angajamentele ferme“ ale celor
care își pot permite să facă aceasta (zilnic, săptămânal, lunar, anual, din
legislatură în legislatură) – dar această joacă cu sănătatea și de-a sănătatea
trebuie să înceteze. Aici este nevoie de toți, tineri, mai puțin tineri,
colegi, viitori colegi – (și) aici este nevoie de colegialitate!
Speranța trebuie păstrată! În
ciuda oricui și a orice. Prin colegialitate sistemul medical poate ajunge să
învingă – pentru binele pacienților dar și pentru binele colegilor din sistem.
