Oraşul
trăia din nou o zi „hot, hazy and humid“,
cum avem multe la New York, în acel început de iulie 1977, când am fost
acceptat ca intern într-un program de specializare în medicină internă. Eram de
doar două săptămâni în Statele Unite; sosisem în aceea dimineaţă de la St.
Louis, Missouri, unde, împreună cu soţia şi băiatul meu, eram găzduiţi de o
organizaţie de ajutorare a refugiaţilor – şi fusese un parcurs complicat, cu
patru-cinci interviuri de aproape o oră fiecare. Dar decizia era favorabilă şi
trebuia doar, în următoarele două zile, să găsesc un apartament de închiriat şi
cea mai ieftină maşină uzată din metropolă, ca să pot să încep noua mea viaţă.
Aşa că, din toată agitaţia, mi-a rămas în minte doar întrebarea pe care mi-a
pus-o unul dintre cei care mă evaluaseră: ai citit „Aequanimitas“? Nu citisem şi nici nu ştiam cine o scrisese. Dar, a
doua zi, am cumpărat, cu jumătate de dolar, un exemplar jerpelit de la Strand
Used Bookstore, la intersecţia Broadway cu strada a 12-a, în Manhattan.
Aequanimitas e un discurs pronunţat
în 1889, la un sfârşit şi la un început, de către sir William Osler
(1849–1919), părintele-fondator al medicinii interne în America de Nord.
Atunci, la 40 de ani, Osler părăsea, după numai cinci ani, conducerea clinicii
medicale de la University of Pennsylvania in Philadelphia, pentru a deveni
primul profesor la cea mai modernă instituţie a timpului, Johns Hopkins School
of Medicine in Baltimore. I s-au alăturat, în acelaşi an, Halsted la chirurgie,
Kelly la ginecologie şi Welch la patologie, un careu de aşi a cărui reputaţie
stelară nu a fost niciodată egalată.
Dar,
în 1977, nu ştiam nimic din toate acestea. Trăiam încă cu şi din amintirea
anilor mei de specializare în medicină internă, la Bucureşti, ca intern şi
secundar prin concurs, la Colentina şi la Floreasca. Mă simţeam mult mai mult
elevul unor Mihail (Puiu) Constantineanu, Nicolae Cucu, Remus Nestor, Otilia
Medrea, Mircea Angelescu, lângă care îngrijisem bolnavi în acei ani, decât al
marilor profesori Ioan Bruckner, Ştefan Berceanu şi Marin Voiculescu, pe care
îi vedeam la raportul de dimineaţă sau la vizita săptămânală. Magiştrii
medicinii interne din România – Nicolae Lupu şi Iuliu Haţieganu – erau pomeniţi
reverenţial sau anecdotic, dar nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă le-am citit
opera.
Aşa
că, odată cu trecerea timpului, Osler a devenit un părinte în ţara care m-a
adoptat. Iar aequanimitas este, la
medici, virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt. Toate lucrurile şi mai
ales faptul că, în cele din urmă, orice am face, atât noi, cât şi bolnavii noştri,
suntem destinaţi să murim. Pentru Osler, această virtute nu duce la resemnare şi
distanţă, ci la empatie faţă de suferinţele tuturor, la curaj, răbdare şi
onoare.
Empatie faţă de suferinţele tuturor, curaj, răbdare
şi onoare. Este ceea ce îmi doresc să învăţ împreună cu cei care practică
medicina, în România, în condiţii aproape imposibil de imaginat pentru cineva
care trăieşte de aproape 40 de ani în Statele Unite. Pentru că ei, colegii mei
din România, trudesc într-o ţară săracă, sub guverne care şi-au asumat o
solidaritate socială pentru care fie nu pot găsi resurse, fie nu se pricep să
stabilească priorităţi, şi care asistă neputincioase sau indiferente la deteriorarea
standardului de viaţă şi la scăderea populaţiei prin morţi premature sau emigraţie.
Un colţ de pagină, în care voi încerca să răspund, după puterile şi ştiinţa
mea, sine ira et studio, la întrebările
formulate de dr. Aurel F. Marin, care ştie să le aleagă bine.