Numărul
facultăţilor de medicină a crescut după 1989, centrelor cu tradiţie adăugându-li-se
unele afiliate unor universităţi de importanţă... judeţeană. Clasificarea
universităţilor a situat Bucureştiul, Iaşiul şi Clujul în prima grupa valorică,
celelalte universităţi de stat s-au regăsit în a doua grupă, iar facultăţile
private au fost plasate în ultima grupă valorică. Chiar şi aşa, nicio
universitate de medicină de la noi nu figurează în top 500 în lume. Avem un învăţământ
medical de calitate? (Dr. A. M.)
În prezent, în România, funcţionează 13 facultăţi
de medicină. Programele de studiu ale acestor facultăţi sunt acreditate de Agenţia
Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), în urma unei
evaluări sistematice, care are loc din cinci în cinci ani. ARACIS stabileşte şi
cifra maximă de şcolarizare pentru fiecare program de studiu şi, separat,
recomandă aprobarea acreditării universităţii din care face parte facultatea de
medicină. Criteriile folosite de ARACIS se aplică uniform; de exemplu, în ce
priveşte cercetarea, standardul agenţiei este o publicaţie/an pentru fiecare
cadru didactic titular, fără să se specifice „nivelul“ revistei în care apar
aceste publicaţii.
În 2011, Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului a produs o clasificare calitativă a facultăţilor de
medicină publice din România, în grupaj de la A la D, A fiind grupa valorică
cea mai înaltă. În categoria A au intrat facultăţile de medicină din Bucureşti,
Iaşi şi Cluj; în grupa B, cele din Craiova, Constanţa, Timişoara şi Târgu Mureş;
în grupa C, facultăţile din Braşov, Sibiu şi Oradea; în grupa D, Facultatea de
Medicină din Galaţi. În clasificare au fost incluse şi două instituţii
private, facultatea de medicină de la Arad (grupa C) şi facultatea de medicină
a Universităţii „Titu Maiorescu“ din Bucureşti (grupa D).
Facultăţile de medicină din România „produc“
medici pentru export către ţări dezvoltate şi pentru asigurarea sănătăţii
populaţiei ţării. În măsura în care exportul de medici este masiv, iar medicii
care emigrează găsesc de lucru în ţări cu sisteme de sănătate evident
superioare celui din România, se poate spune că învăţământul medical din
România este unul de calitate. Facultăţile care exportă un mai mare procent
dintre absolvenţii lor (cetăţeni români) pot fi considerate a avea o calitate
mai bună.
Clasificarea unei instituţii de învăţământ
printre primele 500 din lume depinde, într-o măsură hotărâtoare, de performanţa
din domeniul cercetării. Facultăţile de medicină din România nu produc contribuţii
substanţiale în acest domeniu şi nu vor avea nicio şansă, în viitorul
previzibil, să aspire către un asemenea obiectiv. Performanţa modestă, pe
ansamblu, a cercetării medicale din România este urmarea: exodului
„creierelor“; lipsei de entuziasm şi timp pentru cercetare a celor rămaşi în
România; lipsei infrastructurii şi personalului auxiliar calificat; lipsei
sprijinului financiar autohton. Facultăţile de medicină din România nu sunt
competitive în obţinerea de fonduri substanţiale pentru cercetare, din afara ţării.
Fac excepţie aproximativ 20 de centre de excelenţă din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi
Craiova, animate de persoane care au următoarele caracteristici: au petrecut
cel puţin un an în cercetare în afara ţării; au publicat cu echipa care i-a
format acolo; şi-au continuat cercetările în România; au stabilit colaborări şi
publică împreună cu cercetători din străinătate.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.