Undeva în
Ardeal, câțiva medici tineri și-au înțeles menirea de medic de familie și nu se
mulțumesc să își facă datoria doar în orele de program, ci vor să facă mai
mult. Au sesizat o importantă lipsă de informație (spre exemplu în domeniul
vaccinării) și doresc să compenseze absența implicării serioase și consecvente
a autorităților responsabile. Participă la cursuri, citesc, se informează,
discută cu toți pacienții și încearcă să explice tot ceea ce poate fi de
ajutor. Mai mult decât atât, în afară de munca de la om la om (cea mai
importantă, de altfel, dar și cea mai mare consumatoare de timp și energie), au
început să organizeze întruniri la care invită oameni care au acumulat
experiență în domeniul medical și părinți care ar putea să pună întrebări, pentru
ca aceștia din urmă să se lămurească și să ia decizii în cunoștință de cauză.
Văzând entuziasmul și dorința acestui grup de colegi, în ciuda oboselii cronice
pe care o resimt, am răspuns pozitiv invitației lor. Înainte cu câtva timp, am
primit un mesaj pregătitor. „Vă spun cum au decurs întâlnirile anul trecut. La
mine în oraș au fost patru invitați, fiecare cu o prezentare. În total,
prezentările au ținut aproape două ore. Apoi au fost întrebări din sală. Din
cauză că a durat ceva, mulți părinți au plecat când a început perioada de
întrebări și răspunsuri și au pierdut aceste discuții. În alt oraș au fost doar
întrebări și răspunsuri timp de două ore. În următoarea întrunire au fost
foarte mulți invitați (vreo zece), au avut prezentări foarte bune, dar, după
două ore de explicații, întrebările din sală au fost ca și cum nu s-ar fi
înțeles nimic. Făcând o comparație, cea mai reușită întâlnire a fost în al
doilea oraș, pentru că scopul principal este să ne concentrăm pe părinți, pe
îngrijorările lor. În consecință, doresc să facem cam așa: întrebarea
părintelui – răspunsul nostru. Ne-am atinge mai bine obiectivul. Nu mai
pregătim nimic dinainte.“ Zis și făcut. Am avut ceva de mers până acolo, dar,
la fără un minut eram în sală, gata de a începe. Era prezent și un fotograf din
partea Organizației mondiale a sănătății (pentru că va fi Săptămâna europeană a
vaccinării între 24 și 30 aprilie). Întrunirea a durat aproape trei ceasuri și
jumătate. Din păcate, nu au fost prezenți și părinți care sunt împotriva vaccinării
și nici părinți foarte îndoielnici. S-au pus întrebări, s-au ridicat unele
probleme (dintre cele mai arzătoare: lipsa vaccinului antitetanic), însă
discuțiile au fost calme, liniștite. Chiar dacă nu am spus imediat că voi
merge, entuziasmul acestor colegi tineri m-a făcut să trec peste oboseală și
peste orice alt motiv și nu regret.
„Mi-a plăcut
felul în care vă purtați cu pacienții. Menționez acest detaliu pentru că, de-a
lungul timpului, am fost surprinsă să văd că nu toți doctorii au o atitudine
calmă și înțelegătoare față de bolnavi. Și nu știu dacă este suficient ca un
medic să fie excelent pe plan profesional, dacă nu este în primul rând un om
bun. Cred că, pe durata facultății, avem nevoie de modele bune, de oameni
implicați, care să ne îndrume atât pe plan profesional, cât și moral/personal.“
Așa începe un mesaj pe care l-am primit foarte recent. Vine de la unul dintre
studenții nu doar buni la învățătură, ci și umani, dedicați și plini de
sentimentul colegialității. Am întâlnit și studenți care sunt gata să facă
sacrificii (în fine, sacrificiile lumii de azi) pentru a își ajuta colegii,
pentru a îi face pe cei mai necăjiți să se simtă mai bine. Colegi!
Ar trebui ca
toți cei care aspiră la o carieră universitară, în a cărei definiție intră formarea
și dezvoltarea tinerilor, să reprezinte ei înșiși un exemplu de bună practică
și conduită morală. Asemenea unor copii mici care imită ceea ce văd în jur, și
studenții la medicină pot fi influențați de atitudinile pe care le întâlnesc.
Iar dacă văd „bine“ în jur, sunt mai predispuși să facă și ei „bine“. Am dat
mai multe exemple în acest sens și am să mai dau, cu bucurie. Orice exemplu de
colegialitate mă încântă. Avem multă nevoie de asemenea exemple.
Mesajul către
medicul și universitarul care le-a călăuzit pașii într-unul dintre stagii a
continuat astfel: „Voiam să ofer «feedback» chiar dacă nu ne-ați fi cerut
aceasta. Am învățat importanța acestei evaluări în cadrul cercului de
microbiologie. Cu această ocazie, doresc să vă mulțumesc pentru că ați acceptat
să lucrați cu grupa mea la stagiu. Eu sper că v-a plăcut să lucrați cu grupa
noastră și că ați rămas cu o impresie favorabilă despre noi. Mi-ar plăcea să
«ținem legătura» și după terminarea stagiului, să ne primiți în gărzi și să
prezentăm lucrări la congrese, sub îndrumarea dv. De asemenea, dacă vreodată
veți considera că pot să vă ajut cu ceva, orice, o voi face cu plăcere“. Este
un exemplu de colegialitate în dublu sens, dinspre cadrul didactic înspre
studenți, dar și dinspre (unii) studenți înspre cel care i-a călăuzit în o
părticică a vieții. Universitarii dedicați nu doar transmit informație, ci
încearcă să facă mai mult, pun și suflet în mesajul pe care doresc să îl
împărtășească viitorilor colegi. Au un gând pentru aceștia, dar și pentru pacienții
care vor putea avea în viitor medici mai buni, mai empatici, mai aproape de
nevoința lor.
„Este dificil
de sintetizat ceea ce mi-a plăcut la acest stagiu, însă nu cred că am nevoie de
repere pentru a afirma că mi-a plăcut foarte mult. Am apreciat faptul că vedeam
aproape zilnic pacienți noi, cu patologii diverse, că aveam acces la foile de
observație, că discutam cazul și ni-l explicați pentru a-l înțelege cât mai
bine, că petreceați mult timp cu noi. De asemenea, dacă aveam întrebări, ne
răspundeați la ele cu răbdare și nu vă supărați dacă nu știam ceva (deși eu nu
mă simțeam deloc bine când nu îmi aminteam noțiuni pe care ar fi trebuit să le
știu). Mi-a plăcut că ne-ați arătat un model de anamneză și examen clinic la
începutul stagiului, pe baza cărora mi-am adaptat modelul știut de anul trecut.
Deși oricum ar fi trebuit să citim cvasiconstant pentru a ține pasul cu materia
predată, pentru mine a fost foarte util să știu că ne puneți întrebări din
aceasta. Astfel, am citit cu mai mult spor, fiind o motivație în plus. Și tot
astfel, am observat că erau momente în care chiar citisem, dar nu eram în stare
să reproduc informațiile respective atunci când eram întrebați ceva, motiv
pentru care mai citeam o dată. Mi-a plăcut că nu ne-am limitat la lucrurile pe
care trebuie să le știm pentru examen, ci am discutat și citit în plus.“
Pentru că
suntem în Postul mare, am să închei citând un viitor coleg: „Una este să faci
medicină din perspectiva Evangheliei, alta e să o faci doar așa... Orice
meserie, dar mai ales medicina, în care tratăm corpul uman (lăcaș pentru
suflet), are nevoie de perspectiva relației cu Dumnezeu, pentru a fi completă“.
