La baza demersului de valorizare a cunoştinţelor medicale din istoria veche stau afirmaţiile lui Herodot despre daci. Aceştia ne sunt prezentaţi ca fiind „cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci“, divinitatea centrală a mitologiei lor fiind Zamolxe, cunoscut zeu şi vindecător. Platon însuşi este uimit de ştiinţa preotului-profet zeificat care credea, întocmai ca în medicina modernă, că nu trebuie vindecat numai trupul, ci mai ales sufletul oamenilor.

     Legenda spune că Zamolxe ar fi fost sclav şi ucenic al lui Pitagora, ar fi călătorit cel puţin în Egiptul antic şi ar fi avut uimitoare cunoştinţe în toate domeniile ştiinţei (Herodot – „Istorii IV“ şi Porphyrios – „Viaţa lui Pitagora“), fapte necontrolabile însă istoric…

     La noi a ajuns, prin creştinism, credinţa în nemurirea sufletului, simbol al veşniciei unui popor creator şi paşnic, care a învins timpul prin CUVÂNT.

     Platon, în lucrarea „Carmide“, redă dialogul dintre Socrate şi un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxe: „– Prietene, sufletul se vindecă cu descântece. Acestea sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea“.

     Neîndoielnic, cultura populară a preluat miturile primordiale ale spaţiului getic chiar de la formarea limbii române. Puterea purificatoare a logosului, fundamental în arsenalul magic al tracilor, îşi continuă cu blândeţe şi dragoste călătoria în timpul etern.

    Citind cu atenţie textele populare româneşti, prin unele reminiscenţe conservate în ele ale unor epoci istorice necrezut de stăvechi, Mircea Eliade, în cartea sa „De la Zalmoxis la Gengis-Han“ (Paris, 1970), a demonstrat ce consistenţă au avut la daci şi apoi la români viaţa şi mentalitatea folclorică, la ce viziuni cosmogonice, coduri comportamentale şi rituri au dus acestea. De exemplu lupul, simbol arhetipal foarte răspândit în Europa şi Asia (motivul werewolf la anglo-saxoni), sugerează solidaritatea mitică între vânat şi vânător la popoarele stăvechi (ca şi în cazul leului, leopardului, şacalului etc.). În satul tradiţional, ca practică de exorcizare se obişnuia să li se schimbe copiilor scăpaţi dintr-o boală grea numele în ursu sau lupu, pentru a-i feri de primejdii noi. Orice ritual de acest tip presupune o „rostire“, ca identificare magică a momentului şi transformare a lui creatoare.

     Virtuţile cuvântului sunt definite magistral de retorul Gorgias în lucrarea „Enkomion Helenes“ (Elogiul Elenei): „Cuvântul e un crai puternic, mic şi prizărit la trup, în stare să săvârşească isprăvile cele mai dumnezeieşti: să curme frica, să înlăture durerea, să stârnescă voioşia, să-nteţească mila“. Se enunţă astfel teoria paradoxală a artei ca iluzie a vieţii. Omul este sedus prin cuvânt, percepţia sa asupra lumii se modifică fundamental, „ex-nihilo“. Frumosul devine urât, negrul alb, inexistentul capătă substanţă, cu un farmec inegalabil. Gorgias continuă: „…Aceeaşi virtute o are puterea cuvântului asupra întocmirii sufletului pe care o au leacurile asupra întocmirii trupurilor. Aşa cum, din leacuri, fiecare e bun să alunge din trup anumite sucuri, de unde unele sunt bune să pună capăt bolii, altele să pună capăt vieţii, astfel, dintre cuvinte, unele au înduioşat, altele au îmbărbătat pe ascultători, altele au pus stăpânire pe suflete, ca şi cum le-ar fi descântat şi vrăjit“. Avem enunţată astfel definiţia artă = catharsis, concept care a parcurs lungul drum al istoriei şi culturii până la noi, păstrându-şi nealterată semnificaţia originară.

     În sens propriu, catharsis este un termen medical la origine, indicând operaţia de eliminare a umorilor. De la traci, procedeul a trecut la greci, în textele hipocratice şi platonice, cu sensul mai larg de eliberare de rău. 

     Aristotel (384–322 î.Hr.) s-a născut la Stagira (Macedonia), în arealul Traciei. Tatăl său, Nicomah, îşi trăgea originea din Asklepios (faimosul Esculap), patronul medicinii. Aristotel expune teza conform căreia arta, prin emoţiile pe care le trezeşte, eliberează o parte din fondul pasional al omului şi în acest fel îl purifică, îl modelează. În cartea a V-a a lucrării „Politica“, el descrie cum se vindecă sufletul „milostivilor, fricoşilor şi al firilor pasionale îndeobşte“.

     Taină şi mister, joc tragic sau burlesc, arta a fost şi rămâne supapa de siguranţă a umanităţii.

     Mircea Eliade reia tema pornind de la izvoare, de la funcţia arhetipală a dramei liturgice şi a mitului, ajungând în contemporaneitate la colinde, descântece, strigături, balade şi căluşarii ca dansuri cathartice. Ne apropiem asfel de filoanele moştenite de folclorul românesc, în care formulele ezoterice s-au născut din incantaţia magică străveche şi au generat speciile şi genurile menţionate.

     Cel mai important pentru medicina tradiţională pare a fi descântecul. Acesta îşi păstrează, pe lângă asemănarea cu tiparele universale ale genului, un specific aparte. Se ştie că rostirea descântecului era în antichitate apanajul unor iniţiaţi care îl oficiau în taină, ca pe un ritual magic. Folosirea unor plante medicinale în vindecare este consemnată pentru prima dată în farmaconul trac conţinut în tăbliţele cu formule medicale.

     Prima persoană iniţiată, cel mai adesea, în universul tradiţonal, este moaşa. Aceasta cunoaşte alcătuirea misterioasă a lumii înconjurătoare şi intenţiile primejdioase ale duhurilor rele care ameninţă în mod potenţial la tot pasul pe nou-născut. Bucuria venirii pe lume a unui suflet este asociată de la început cu o grijă deosebită, exprimată versificat. Dacă era băiat, moaşa, obstetricianul şi pediatrul începuturilor, rostea solemn: „Acest băiat,/Ce l-am ridicat,/Să fie norocos,/Şi mintos,/Şi voios şi drăgăstos,/Şi sănătos/Şi învăţat/Şi bogat./Om de treabă,/Şi luat în seamă.“ Pe buzele moaşei apăreau descântece diferite, cu caracter preventiv sau curativ, însoţite sau nu de anumite „leacuri“.

     Grija pentru nou-născut o avea însă întreaga familie şi chiar vizitatorii casei. Foarte numeroase şi variate, practicile acestea aveau în vedere sănătatea şi fericirea copilului. Credinţa în „ursitori“ şi în posibilitatea îmbunării lor a adus cu sine obiceiul, atât de naiv, al ospătării în primele zile după naştere a acestor fiinţe nevăzute, supranaturale, însoţit de invocarea lor în cântece. Soarta celui mic putea fi influenţată apoi cu ocazia primelor „scăldări“, punând în apă diferite obiecte simbolice: monede de argint, miere, pâine, flori etc.

     Mai interesantă era, sub raportul desfăşurării, „scalda cumătriei“, aproape dispărută astăzi, şi la care participau numai femei. Fiecare invitată aducea daruri pentru nou-născut, felicitând lehuza şi urând copilului. Şi de data aceasta în apa „scaldei“ se puneau obiecte. La sfârşit, cumătra lua copilul şi, dându-l mamei, spunea: „Să fie voios,/Sănătos,/Şi frumos,/Lucrător,/Ascultător,/Şi-ndurător./ Să trăiască/Şi să crească./Să fie harnic foc/Să aibă mult noroc“.

     Alt tip de descântece se referă la cele de dragoste, de departe cele mai frumoase. Descântecele sunt îndreptate împotriva ielelor, femei mitologice care provin din cultul străvechi al dacilor, evocat de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae“ şi pe care îl cităm: „Frumoasele sunt nişte nimfe ale văzduhului, îndrăgostite adeseori de tineri mai frumoşi decât ele. Din această pricină, dacă un tânăr este lovit dintr-o dată de paralizie, se crede că acest rău nu vine de la nimeni altul decât de la frumoase, pedepsind în acest chip, furioase, neîmpărtăşirea dragostei lor“. Zânele rele, ielele, uneori sunt apropiate ca percepţie de ursite şi sunt invocate tot în versuri: „Albelor şi dulcelor,/Să veniţi să dezmierdaţi pe cei mici/Ce mi-aţi dat,/Să luaţi./Ce mi-aţi luat/Să-mi daţi.“

     Lirica populară stabileşte „norma“, echilibrul între stări, fiinţe şi lucruri. În universul tradiţional, binele şi răul sunt zugrăvite cu farmec, ca două tărâmuri ale aceleiaşi lumi, condiţionându-şi existenţa reciproc.

     Vasile Alecsandri observă, printre primii în epoca modernă, aspectul dual al existenţei exprimat în folclor. Culegător pasionat, aduce la lumina tiparului şi descântecul de dragoste, leac străvechi pentru „boala sufletului“. Elementele naturii sunt invocate cu

graţie în poezia „Buruiana de leac“: „Aoleo, mamă Ileană,/Cată-mi vreo buruiană/Şi cu mine-ţi fă pomană./Tot de mac şi busuioc/Să-mi sting inima de foc,/C-a fi azi o săptămână/Am văzut pe la fântână/O puicuţă de Română./Şi de-atunci dorul mă frânge/Soarele din cer mi-l stinge/Şi la groapă mă împinge./Dragostele tinerele/Nu se fac din viorele/Ci din buze subţirele./Blestemat să fie locul/Unde mi s-a aprins focul/De-mi tot plâng acum norocul./Blestemat să fie ceasul/Când i-am urmărit eu pasul/Şi i-am auzit eu glasul./Cu pasul m-a rătăcit,/Cu glasul m-a amuţit./Liniştea mi-a prăpădit.“

     Răul, având ca echivalenţe boala şi supărarea, apare personificat în folclor. Adesea ia întruchipări demonice, simboluri ale forţelor tenebroase şi insalubre, cu diferite aspecte şi nume: „nouă strigoaice/cu nouă ţânci răi,/nouă lupoaice/cu nouă lupi răi“.

     „Deochiul“ poate veni şi de la „99 de idoloaice/99 de cataroaice/99 de idoli şi/99 de tartori“.

     Alteori, răul este adus de diavolul solitar, cu diferite înfăţişări şi care poartă diferite nume: de moroi, de Barbă-Cot, de iele (Sevastina, Mărgelina, Rujalina) sau de Muma Pădurii. Aceasta din urmă e descrisă sugestiv: „Lipitură de noapte/de miezul nopţii,/de cântatul cocoşilor,/de vărsatul zorilor“.

     Personajele benefice au un registru mai larg: fiinţe mitice, fenomene ale naturii, animale domestice, combinate cu elemente creştine. De exemplu: „3 surori a soarelui/cu 3 mături, /cu 3 greble“ sau „9 preotese,/9 judecătorese, /9 morărese/din Munţii Gamaleilor“.

     „Iapa albă“ apucă boala cu gura, o linge cu limba şi o mătură cu coada. Unele boli sunt vindecate de gâze, altele de cocoş sau de „paserea cu dalbă“.            

     Alteori, sunt invocate în lirica populară Sfânta Miercuri sau Sfânta Vineri, cu toate că elementul creştin e slab reprezentat în formulele magice româneşti. Maica Domnului apare rar şi cu o înfăţişare total necanonică. E un fel de vrăjitoare care împunge câinii cu „ace galbene“, îi tămâiază, le dă usturimi cu usturoi. Alteori, loveşte pe Statu-Palmă în ochi, peste mâini şi peste picioare cu o creangă. Maica Domnului adună durerile, umflăturile, junghiurile, le bagă în sac şi le îneacă în gârlă. Rar e o simplă samariteancă. Mai des e mediatoare între personajele fantastice, bune şi rele.

     În familia creştină a descântecului apare ca un „Jupiter tonans“ Sfântul Ilie: „Ilie/şi cu Pălie,/cu tunetul,/cu fulgerul“.

     Diavolul personifică răul, în general, şi morbul, în mod special, în formulele pentru boli. Are imagine fluctuantă care trebuie să inspire întotdeauna teamă: „Cap de viclean/inimă de la picere/cap de şarpe“ sau „Câinele vrăjmaş/cu ochii zgâiţi,/cu dinţii rânjiţi“. E colţat, urât, grozav, negru, spurcat.

     În cazul anumitor boli, leacul însuşi capătă trăsături umane. Scabia este numită „jupâneasa pucioasă“. O menţiune specială merită procedeul sugestiv de a speria boala printr-o anumită culoare şi prin repetiţie: „Pleca (cutare) pe un drum mare, verde,/se sui într-o măgură verde,/şi văzu o pădure verde,/ciobanul cu oile verzi,/oile cu mieii verzi,/văzu capre verzi,/şi văzu nişte măgari verzi,/cu viţeii verzi…“ etc.

     În acord cu zicala „cui pe cui se scoate“, albeaţa poate fi scoasă de „o fată albă“, buba neagră de către „omul negru“, iar gălbinarea de „fata galbenă“, toate mişcându-se în tablouri mirifice de aceeaşi culoare.

     Boala, personificată în câte o tânără demoniacă, este trimisă în locuri pustii, evocate poetic: „Unde cocoşul nu cântă,/calul nu rânchează/şi săcurea nu taie/fata mare nu împleteşte,/voinicul nu chioteşte“.

     „Tărâmul celălalt“ e foarte departe, în „gura vântului“, la toarta pământului. Pentru a tenta demonul-simbol al bolii, acesta e invitat uneori la un festin diabolic, prezidat de o femeie malefică (fata lui Ler-Împărat, Raiu-Împărat, Maroga) descrisă ca „o fată de boier,/grasă şi frumoasă,/cu uşile deschise/şi făcliile aprinse“.

     Boala trebuie să piară ca „pulberea“, ca „fumul“… „să nu rămâie de leac/nici cât un fir de mac/în patru despicat,/în mare aruncat“. Bolnavul sau deochiatul trebuie să rămână „curat, luminat,/ca argintul strecurat,/ca steaua în cer,/ca roua în chip“.

     Dintre plantele cu valoare magic-terapeutică, cel mai adesea sunt citate: busuiocul, macul, trandafirul, pelinul. Florile apar ca elemente de comparaţie în lirica populară, pentru a exprima frumuseţea, gingăşia, contribuind la crearea unor tablouri de mare expresivitate.

     Un articol clasic al lui Titu Maiorescu, publicat în „Convorbiri literare“ în 1886, elogiază efortul lui Vasile Alecsandri de restituire a valorilor literare ale folclorului, ca sursă pentru literatura cultă. Se citează astfel, într-unul dintre primele materiale critice moderne, valoarea terapeutică a versului în sine şi se atestă prezenţa elementului natural în lirica de dragoste (aici – mura albastră). „Oh! dragă muierea mea,/Nu pot, nu pot chiar de-aş vrea./Boala mea nici că s-a duce.Până ce tu nu mi-i aduce/Mură albastră şi amară,/Sloi de gheaţă-miez de vară./– Oh! drăguţ bărbatul meu,/Ajuta-ţi-ar Dumnezeu!/Eu toţi munţii am călcat/Mură-albastră n-am aflat,/Sloi de gheaţă n-am găsit,/Că pământu-i încălzit./Muieruşcă din Braşeu,/Mură-albastră-i ochiul tău,/Care mă ucide rău./Sloi de gheaţă netopită/E chiar inima-ţi rătăcită/Şi de mine deslipită“.

     O altă varietate de terapie populară este descântecul despre lup, incantaţie fundamentală cu motiv arhaic, care a străbătut istoria, din antichitate până azi. De la evocarea ravagiilor pe care le face fiara păstorilor, se trece la „imobilizarea“ ei prin transfer magic. „Nu leg gura ciubotei,/Leg gura lupului,/Să mănânce când i-oi duce/Să se apuce când i-oi zice.“

     Ursitele, zmeoaicele, apar în descântece alături de iele şi Joimăriţe. Acestea din urmă sunt femei-spirite despre care Dimitrie Cantemir afirmă că ar pedepsi în Joia Mare, înainte de Paşte, gospodinele în ale căror case focul este stins. Se poate observa cu uşurinţă substratul străvechi al cultului închinat focului, considerat sacru şi care trebuie păzit cu sfinţenie. Asistăm la desacralizarea mitului, la umanizarea lui, prin contaminare cu creştinismul, aflat în zori.                    

     Muma-Pădurii, alt personaj bimilenar, este simbolul spaimei silvane şi poate fi alungată printr-un „descântec de speriat“: „Tu, Muma-Pădurii,/Colţato,/Zâmbato,/Despletito,/Du-te la copiii tăi,/La frumuşeii tăi,/Eu cu mătura te-oi mătura,/Cu focul te-oi frigea“.

     Prin tehnica autosugestiei, prin impresia de fantastic grotesc pe care o creează, lirica populară foloseşte nume din infernul mitologiei. Repetiţia sonoră apare ca laitmotiv al incantaţiei magice. În alchimia rostirii, descântecele ajung la noi ca secvenţe dintr-o doctrină, ale cărei practici implică şi folosirea cifrelor fatidice 3, 9, 99. Cifra 3, considerată sacră în multe religii, este un număr iraţional ce potenţează misterul, frecvenţa lui în creaţia populară e un fenomen menit a alimenta atmosfera fantastică proprie acestei literaturi.

     Tot Vasile Alecsandri, în volumul „Cântece de lume, chiuituri, bocete, colinde“, aduce pentru prima dată în atenţie „felurile“ descântecelor. În timp ce pocitura este un defect virtual, de percepţie a urâtului, muşcătura de şarpe şi durerile pot figura în orice terapeutică modernă. Textele au valoare de document şi îşi justifică citarea pe larg.

     „Descântec de muşcatul şerpilor“: „Sub o tufă-n poieniţă,/Este o fântâniţă,/Şi-n fântână o pietricică,/Rece şi vineţică./Şi sub piatră-un şerpurel,/Cu dinţi de oţel,/Dinţii apucă de piele, pielea de carne,/Carnea de os/Şi prin trup trece un fulger veninos./Dar cum iese dintre nori/Fulgerii strălucitori./Aşa să iasă din os, din carne, din piele,/Muşcăturile rele/De dinţi de oţel/Celui şerpurel/Ce stă sub pietricică/În fântâna mică,/Sub tufa subţirică.“

     Decântecele evoluează odată cu societatea, suferă creştinarea, păstrându-şi acelaşi farmec şi valoare terapeutică, a logosului care învinge răul numindu-l. Tot din Vasile Alecsandri cităm un astfel de text, contaminat cu elemente biblice, animat de dialogul cu Maica Domnului, percepută ca patronând tămăduirea. „Descăntic de săgetă tură“: „Plecat-am nouă fete fecioare,/Pe cale, de cărare,/Şi într-o mândră vale,/La mijloc de cale,/Maica Domnului le-a întâlnit/Şi din carul ei de aur astfel/Le-a grăit:/– Unde mergeţi pe răcoare/Voi nouă fete fecioare?/– Mergem la biserica cea mare/Cu trei altare./Ne-am luat năframele,/ Să ştergem icoanele/ Ne-am luat ştergarele/Să curăţăm stranele./Ne-am luat măturile/Să măturăm scările/–Voi, nouă fete fecioare,/Luaţi toate câte o floare,/De sub a mele picioare/Şi vă duceţi colo-n sat,/La cel bolnav de săgetat./Cu ochii să-l mângâieţi,/Cu florile să-l ştergeţi/ De junghieturi,/De săgetături./Ca să rămâie curat,/luminat,/Cum Dumnezeu l-a lăsat“.

     Dimitrie Cantemir este primul cărturar care observă că descântecul are valoarea unui farmec, prin care omul crede că se poate însănătoşi de toate bolile care în final aduc moartea. Într-un ritual de exorcizare, descântecul devine blestem, capătă forţă, purtând mesajul revoltei fundamentale a omului contra condiţiei sale efemere. „Of, mânca-te-ar focul, moarte,/Cum mai faci şi tu dreptate!/Nu mergi unde-mi eşti rugată/Ci-ai venit şi nechemată./Nu mergi unde-mi eşti poftită,/Venit-ai netrebuită!/Nu ştiu moarte ce gândeşti/De-al meu neam îl pustieşti?“

     Interesantă este întrepătrunderea practicilor arhaice, precreştine, de vindecare, cu elemente tipice creştinismului, cum ar fi împărtăşirea bolnavului cu pâine şi vin (euharistia). Este cunoscut faptul că rugăciunile de la Sfântul Maslu fac ca acea cină harică „întru Hristos“ să absolve bolnavul de păcate, redându-i sănătatea. Tot din culegerea lui Vasile Alecsandri citez poezia „Nevasta bolnavă“: „Plugurile intră-n sat/Nevestele zac în pat./Mă dusei la mine acasă/La nevasta-mi cea frumoasă,/Ca să prind un sărutat./Ea-mi zice: «– De eşti bărbat/Şi ai suflet cu durere/Adă-mi o cupă cu miere/Şi-mi dă o cupă de vin/Durerea să mi-o alin./Ia şi cea sită din cuiu/Şi fărină din burduiu,/Şi-mi fă iute-o turtă lată/Să nu-ncapă pe lopată./Ah! drăguţ bărbatul meu,/Să faci cum ţi-oi zice eu./Cânepa mi-am semănat,/Dar când fu de adunat/Boala-n trupu-mi a intrat./Îs bolnavă, mai mult moartă,/Cânepa cade de coaptă./Ia tu coasa de-o coseşte/De boală mă mântuieşte/Şi ia grebla de-o adună/Şi de boală mă răzbună.»/Vin cu miere i-am adus,/La cânepă eu m-am dus;/Dar nimic n-am ajutat/Că nevasta m-a lăsat;/Şi-a luat, luat cu ea,/Sărmana inima mea!/Asta-i lumea, ard-o focul,/Când chiteşti să cerci norocul/Nici că-n lume i-afli locul!“.

     Oricărui demers despre vindecare în folclor nu trebuie să-i lipsească referirea la busuioc. Cunoscut ca plantă de leac din antichitate şi folosit în special în Orientul Apropiat, este adus la noi probabil odată cu creştinismul. Atrage norocul, fiind folositor pentru „cei mâhniţi şi cu inima grea“. Nelipsit din ritualul ortodox, se mai aşază şi astăzi sub perna fetelor nemăritate, în ajunul Bobotezei, pentru a-şi visa ursitul. Este evidentă valoarea magică, aducătoare de noroc. Împreună cu trandafirul, simbolul frumuseţii în lirica populară, apare invocat într-o poezie care a devenit clasică, fiind citată de Titu Maiorescu în celebrul său articol: „Asupra poeziei populare“. „Busuiocul“: „Busuioace, busuioace,/N-ai mai creşte, nici te-ai coace!/– Dar de ce să nu mă coc,/Că mă port fetele-n joc?/– Trandafire, n-ai mai fi,/Nici în cale-oi înflori!/– Dar de ce să nu mai fiu,/Că mă poartă lelea viu?/– Tu eşti viu, dar eu sunt mort/Şi de-abia’n lume mă port./– Mergi la horă, saltă-n joc,/S-ai parte de busuioc!/Vin la horă ici în şir,/Şi-ai parte de trandafir!“.

     Am citat această poezie cu scopul de a reliefa prezenţa „păgânităţii“, adevăr fundamental al culturii româneşti, de la începuturi până azi. Ne aflăm în faţa unui fenomen eficient şi organic, pe care aproape două milenii de practicare a cultului ortodox nu l-au putut scoate din uz şi rost. Merită amintită în acest context sărbătorirea Floriilor care are loc în duminica premegătoare „săptămânii patimilor“. La baza acestui ritual stă cultul zeiţei romane Flora, a cărei sărbătoare de primăvară se numea Floralia-Florilia. „Rusaliile“ româneşti amintesc de antica Rosalia, sărbătoarea trandafirilor, legată de cultul străvechi al morţilor în antichitate. Toată această păgânitate blândă, amplă şi decisivă a trebuit tolerată şi lăsată să-şi implice în continuare propria-i sacralitate şi poezie, în existenţa poporului român. S-a ajuns astfel la incredibile adaptări ale creştinismului la realităţile sufleteşti adânci ale oamenilor de aici. Aceştia au dat naştere unui popor nereceptiv la dogmă şi opresiune, care n-a putut fi astfel, niciodată, înfrânt.

     În ultimul text citat apare motivul jocului, altă coordonată a folclorului românesc. Acesta îşi are izvorul, aşa cum aprecia Lucian Blaga, în „revolta fondului nostru nelatin“. Dansul popular, mişcare ritmică rituală, exprimă dorinţa voluptuoasă a sufletului de a se elibera din temniţa inechităţii sociale şi a suferinţei fizice. Dincolo de caracterul de virtuozitate şi spectacol unic pe care îl reprezintă, jocurile dezvăluie, la o cercetare mai atentă, reminiscenţe ale unor ceremonialuri străvechi şi grandioase.

     Cel mai reprezentativ este, fără îndoială, „Căluşarii“. Constituit ca scenariu iniţiatic pentru grupurile de tineri, are ca elemente fundamentale „taina asocierii“ şi „legământul“. Despărţiţi de restul lumii prin mister, membrii confreriei capătă puteri supranaturale, tămăduitoare. Cărturarul Dimitrie Cantemir descrie cu claritate rolul lor în societatea tradiţională. „Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă unul după altul, de la cap până la picioare pe cel culcat, în sfârşit îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă.“

     Jurământul tinerilor este bazat pe legea frăţiei şi a dorinţei de a învinge cu orice preţ. „– Jurăm că nu se va lăsa nimeni, până la sfârşit“. Aşa jurau căluşarii din satul Frumoasa (judeţul Teleorman), mestecând pelin dat de conducătorul jocului, cu credinţa că acesta, asemenea busuiocului, usturoiului şi leuşteanului, poate vindeca frigurile şi alte boli. Căluşul oltenesc poartă în sine cea mai aprigă furie a jocului, cea mai delirantă dezlănţuire de energie umană dintre toate manifestările folclorice. Spectacolul depăşeşte limitele omenescului.

     Legământul este făcut pe o bucată de lemn răsucită, cu puteri miraculoase şi ea. Tot din Descriptio Moldaviae aflăm că „poate să oprească ploile sau să le dezlege“. „Când s-a spart căluşul, se aruncă acest lemn într-o baltă; dacă nimeni nu-l ia şi nu-l caută, se va dezlănţui o mare secetă. Se vor porni furtuni groaznice vara“. Funcţia magică originară este evidentă. Separarea căluşarilor de restul lumii prin legământul de castitate pe perioada jocului echivalează cu fecunditatea ondulantă a zeului grec Dyonisos. Interdicţia sexuală reprezintă la scară redusă ceea ce se petrece cu natura în timpul lung al iernii când, „adormită“, nu putea rodi decât primăvara, când zeul vegetaţiei o trezea la o nouă viaţă.

     „Citirea“ cu dragoste şi cu respect a acestor „semne“ ale folclorului autohton ne duce la surprinderea mecanismului complex al gândirii populare, din care medicina tradiţională este parte.

     Suntem în prezentul unei culturi ale cărei rădăcini străvechi, ce cuprind sincreticul şi ritualul, se cer puse în valoare. Lucian Blaga observa la începutul secolului că originalitatea patrimoniului românesc se relevă deopotrivă prin creaţia proprie şi prin modul specific de asimilare a influenţelor străine, prin fizionomia aparte pe care acestea le-au dobândit în cultura noastră.

     Creaţia populară, enciclopedie a universului tradiţional, strălucind de viabilitate şi coerenţă, ne defineşte ca pe un popor de învingători prin cunoaştere şi artă.