În noiembrie 2007, o femeie porneşte
campania „Cure the NHS“ („Vindecăm
NHS-ul“) după ce mama îi murise internată în Stafford Hospital din vestul
Angliei, parte a Mid-Staffordshire NHS Trust – astăzi unul dintre cele 145 de
spitale-fundaţii din NHS-ul britanic. Admite că mama ei fusese grav bolnavă,
dar crede că moartea sa fusese complet evitabilă şi caută răspunsuri. În luna
mai a anului următor, comisia de asigurare a calităţii în sănătate (Healthcare
Commission) se sesizează şi declanşează o investigaţie privind numărul neobişnuit
de mare de decese la Stafford Hospital din anii precedenţi. Mai trece un an şi
raportul investigaţiei este făcut public: standardele de îngrijire ale
spitalului fuseseră implementate suboptimal; secţiile fuseseră deservite de
insuficient personal; şi unii pacienţi fuseseră lăsaţi cu aşternuturile
neschimbate, nu fuseseră hrăniţi sau nu îşi primiseră medicaţia. În Anglia
anului 2007. Şi nu sună tocmai străin. Directorul executiv şi preşedintele
consiliului de administraţie ai spitalului demisionaseră cu două săptămâni
înainte de publicarea raportului.
Liderii „Cure the NHS“ nu se opresc aici şi
insistă pentru declanşarea unei investigaţii naţionale, în coliziune frontală
cu declaraţiile oficialilor laburişti, pe atunci la guvernare, care insistă că
„incidentul“ fusese unul izolat şi care, în mai 2009, blochează în Camera
Comunelor începerea celei de-a doua anchete. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
ia poziţie la finalul lui iunie şi în septembrie 2009 demarează a doua
investigaţie independentă. Şi de această dată cercetarea se desfăşoară în
spatele uşilor închise, publicul neavând acces la dezbateri sau la audieri.
Nici nu începuse bine investigaţia, că raportul dr. Foster situa Stafford
Hospital drept al nouălea cel mai bun (!) din Anglia la capitolul siguranţa
pacienţilor. Ulterior, dublând ironia, un alt raport independent va stabili că
bazele clasificării folosite de dr. Foster fuseseră invalide.
Raportul celei de-a doua investigaţii vine
în februarie 2010 şi concluzionează că presiunea îndeplinirii ţintelor de
performanţă la care fusese supus managementul spitalului condusese la reduceri
bugetare drastice şi la compromiterea standardelor de îngrijire. Momentul
februarie 2010 pica, însă, cu trei luni înaintea alegerilor parlamentare: David
Cameron, liderul opoziţiei conservatoare, se întâlneşte cu reprezentanţii „Cure
the NHS“ şi promite că va declanşa o anchetă publică dacă va câştiga alegerile.
Alegeri care au loc la 6 mai şi pe care conservatorii le câştigă. La 9 iunie,
David Cameron anunţă a treia investigaţie, de data aceasta cu audierile
martorilor deschise publicului, care începe în august 2010. Cu o săptămână
înaintea începerii audierilor, consiliul de administraţie al Stafford Hospital
admisese în presă că plătise compensaţii de peste un milion de lire sterline
victimelor neglijenţei profesionale.
Raportul final al anchetei publice, denumit
raportul Francis după investigatorul principal, iese în februarie 2013.
Existase, desigur, un context: spitalul fusese retrogradat în calificativele naţionale
de performanţă încă din 2004 şi, în perioada 2005–2008, boardul implementase un
plan prin care viza recâştigarea statutului, cu orice preţ. Preţul fusese de
cel puţin 400 de decese evitabile în acei trei ani. Semnalele de alarmă interne
fuseseră ignorate, medicii de familie care asigurau continuitatea îngrijirii
pacienţilor nu avuseseră o voce suficient de puternică şi autorităţile
regionale erau în acei ani prea ocupate cu propria reorganizare pentru a-şi
exercita în mod adecvat funcţia de control. Mai mult, tot în această perioadă,
spitalul aplicase la statutul de fundaţie (Foundation Trust) şi îl şi obţinuse.
Dintre cele 290 de recomandări ale raportului Francis privind modul în care
procesele şi responsabilitatea faţă de pacient se impun regândite la nivelul
întregului NHS, remarc aici doar două: impunerea onestităţii şi a compasiunii
ca dimensiuni cardinale în desfăşurarea şi evaluarea actului de îngrijire.
Cu ce rămânem? Pot fi spuse multe cuvinte, mă
opresc la trei. Un cuvânt merge către performanţă, care de curând şi-a făcut
loc, firav, şi în discursul public din sănătatea românească. Eşecurile instituţionale
din cazul Stafford nu au fost determinate de absenţa standardelor de performanţă.
Dimpotrivă – contextul este, practic, acela la care noi aspirăm acum: spitale
autonome cu statut de fundaţii, standarde de performanţă bine definite şi
existenţa unei legături directe între atingerea acestor standarde şi compensaţia
financiară a furnizorilor de servicii medicale.
Departe de a interpreta faptele în sensul
demonizării criteriilor explicite de performanţă, e clar totuşi că performanţa
de capul ei nu face doi bani fără guvernanţă. Atunci când instituţiile publice
trăiesc într-o cultură a monitorizării şi răs-monitorizării, cum este cazul în
Regatul Unit, fiecare fiind convins că celălalt îşi face treaba, posibilitatea
ca toate mecanismele de control să eşueze simultan s-a transformat într-o
probabilitate netrivială. La 2.000 de kilometri distanţă, reciproca ar putea să
îngrijoreze mai mult: într-o cultură a lipsei de monitorizare şi de reacţie,
unde fiecare este convins că nimeni altcineva nu îşi face treaba, care este
probabilitatea ca toate mecanismele de control să eşueze simultan şi cu ce
consecinţe?
Al doilea cuvânt este despre
responsabilitate. Raportul Francis a fost ferm în a nu incrimina persoane sau
organizaţii, ci procese şi practici de lucru. Eşecul de la Stafford a fost
asumat ca unul al întregului sistem de sănătate şi recomandările au vizat, de
asemenea, întregul sistem. Asta nu înseamnă că nimeni nu va fi tras la răspundere
– în vara lui 2013 poliţia a început propriile anchete privind decesele
evitabile. Guvernul a răspuns la o lună de la publicarea raportului Francis cu
propriul document de poziţie, în care îşi asumă eşecul şi, printre alte măsuri,
numeşte inspectori specializaţi cu puteri reale în spitale, revizuieşte
procesul de formare a asistenţilor medicali şi dispune elaborarea unui standard
minim de îngrijire sub care niciunui furnizor de servicii să nu îi fie permis să
coboare. Întregul sistem de sănătate va fi fost atins şi pronunţarea numelui
„Staffordshire“, oriunde în Anglia, are acum aceleaşi conotaţii, păstrând
proporţiile, precum Baloteşti în România. Responsabilitatea are însă înţelesuri
complexe. Spitalul Stafford intră în administraţie şi pe tot parcursul verii
lui 2013 localnicii au protestat şi au depus petiţii care să îl salveze de la
închidere, fără succes. Dacă am trăi, de exemplu, în ţara responsabilităţii,
oricât de îngust sau de larg înţelese, de câte ori s-ar putea reforma sistemul
de sănătate într-un an?
În final, un cuvânt şi despre oameni. Am văzut
mai sus că în anul 2013 şi încă într-un sistem de sănătate cu valoare aspiraţională
este posibilă normarea compasiunii. Preocupările pentru disponibilitate şi
autonomie bugetară, performanţă financiară, controlul costurilor şi transparenţă
decizională din centrul transformărilor prin care trec astăzi serviciile de sănătate
din România sunt absolut legitime. Cu toate acestea, nu avem nicio scuză pentru
a nu pune interesul pacientului în centrul acestor politici. Concret, dincolo
de vorbe. Nu de alta, dar eşecul de a o face nu va costa puţin.
Nota autorului: un punct de plecare util
pentru cititorul interesat de mai multe detalii privind acest caz este http://www.midstaffspublicinquiry.com