Realizez
din ce în ce mai acut şi mai lucid că suntem mai multe feluri de români. Români
neliniştiţi şi care nu suferă, românii plecaţi de acasă, români răbdători şi
rezilienţi, români încăpăţânaţi şi statornici, români indiferenţi, români care
aşteaptă. Eu am luptat până am simţit că singurul drum înapoi este drumul înainte…
Mi-aduc
aminte, la unul dintre interviurile de limba engleză, în anul pregătitor plecării,
am întâlnit o fiinţă minunată, profesoară la o renumită universitate din
Anglia. Englezoaică pură, modestă, cu singura distincţie vestimentară
nelipsitul şi eternul şirag de perle, ce caracterizează portul femeilor dintr-o
anumită clasă socială, aici. După ce mi-am încheiat testul de conversaţie, a închis
reportofonul şi mi-a spus: eşti conştientă că, plecând din învăţământ în clinică,
vei eluda informaţii importante pe care tu acum le deţii ca urmare a unei
experienţe importante? Da, am spus. Eşti conştientă că ai mai multe de oferit
decât eşti acum dispusă să dai şi că ţara ta va pierde prin asta? Hm… Nu, nu
m-am gândit că va suferi cineva de pe urma plecării mele, mie mi se pară că
dimpotrivă… Dar vă asigur că am motivele mele. Personale şi multe. Nu vă pot
explica acum, sunt supărată şi am nevoie de spaţiu să gândesc. Am rămas pe gânduri
amândouă câteva zeci de secunde. S-a ridicat şi, cu un zâmbet scurt, mi-a întins
mâna şi mi-a spus: ok, atunci sper să ne vedem la Londra, în mediul academic.
Am
tot reflectat la întâlnirea aceasta ciudată, atipică. Am întors-o de sute de
ori pe faţă şi pe dos şi, în cele din urmă, după şase luni de clinică, am simţit
că pauza mea sabatică s-a cam încheiat şi că este momentul să mă întorc în învăţământ,
în Anglia sau acasă. Am aplicat la o universitate nou înfiinţată pe un post
despre care nu am înţeles prea bine cu ce se ocupa, am şi primit între timp câteva
oferte pe care le-am ratat, unele dintre ele fiind chiar foarte tentante. Prima
a fost un post de dentist în Londra, am şi fost la un interviu, dar nu am
apucat decât să intru să spun „bună ziua“. După zece minute, m-am ridicat şi am
plecat din cauza mirosului insuportabil din micuţa şi mizerabila clinică privată
aparţinând unui dandy bătrân şi fardat! A doua ofertă de afaceri, venită prin
intermediul unor head hunters reputaţi,
a fost să pun pe picioare o clinică nouă în Milton Kines, un oraş nou,
financiar, fără istorie, locuit de young
professionals în majoritate, deci cu potenţial financiar mare, dar şi cu
complicaţii rezultate din stilul de viaţă ocupat şi workaholic. Am mers să văd şantierul
clinicii, am discutat cu sora şefă şi cu unul dintre directori. Mi-a plăcut,
dar, cu toate promisiunile lor, am înţeles că ei mă voiau acolo pentru cât mai
mult timp şi nu pentru o scurtă vreme, aşa cum le explicasem eu că aş dori.
Oameni de afaceri, nu au înţeles că inima mea este în mediul academic şi acolo
va rămâne mereu. Iar eu nu am ştiut să mint mai bine. Mi-a părut rău după
mallul din MK şi după micul sat englezesc unde omul mi-a arătat o căsuţă veche
de câteva secole, pe care se gândiseră să mi-o pună la dispoziţie. Satul
supravieţuise ciumei bubonice! Dar nu a fost să fie…
Am
mai stat câteva luni în clinica mea şi, pe la sfârşitul lui iunie, am primit un
e-mail care îmi spunea că universitatea mea de suflet din Anglia, Queen Mary, scoate la concurs două
posturi de lector clinic în primary
dental care (asistenţă medicală dentară primară), pentru outreach-ul său din Southend, Essex. După
ce m-am dezmeticit, am hotărât că ăsta este lucrul pe care mi-l doresc şi, cu
toate că însemna să renunţ la mai mult de o treime din salariul din clinică,
m-am decis: gata, mă întorc în Şcoală!… Am aplicat cu emoţie de examen şi mi-am
trimis cu conştiinciozitate de şcolăriţă scrisorile de intenţie şi pe cele
pentru referenţii mei. În Anglia, scrisorile de recomandare sunt foarte
importante, iar cuvântul celor care acceptă să scrie pentru tine o astfel de
scrisoare este de netăgăduit şi are mare greutate, aşa încât alegerea referenţilor
poate fi o treabă dificilă.
După
ce am lucrat în acelaşi loc – clinica universitară din strada Eforie – mai mult
de 13 ani fără pauză, timp în care ideea de a a-mi căuta alt loc de muncă era o
pură fantezie eretică, am înţeles acum că sunt de fapt foarte flexibilă şi că îmi
face chiar plăcere să mă „mişc“ – aşa cum s-a exprimat fostul meu director
clinic, am început să am itchy feet,
mâncărime în tălpi, şi că, odată detaşată de matcă, voi putea pleca oricând
spre altceva mai bun sau mai interesant. Consider că este unul dintre cele mai
importante lucruri pe care le-am aflat despre mine în Anglia. Gândesc acum că,
dacă aş fi avut această flexibilitate atunci, poate nu aş mai fi plecat din România.
Dar, după atâţia ani de meditaţie în solitudine, realizez că Dumnezeu nu
lucrează cu „dacă“ şi ceea ce este, este şi nu poate fi altcumva.
Aşa
că am trimis aplicaţia şi mi-am luat o vacanţă, în ţară, la mare. După vreo două
săptămâni lungi, într-o după-masă tipică de lenevit pe litoral, cu pielea arsă
de soare şi de apă, am primit vestea că am interviu peste trei zile, la Londra.
Nici haine de interviu nu aveam la mine, doar câteva lucruşoare sumare şi cu iz
de Vama Veche. De ajuns acasă, în Midlands, înainte de interviu – nici vorbă, aşa
încât am dat o fugă prin oraş şi mi-am cumpărat nişte haine mai office şi mi-am făcut rezervările –
zbor, hotel – pentru Londra. În preziua plecării, gurmandă şi disperată că
papilele mele gustative vor duce iar dorul gustului savuros al patriei, am
trosnit o indigestie cataclismică şi îmi amintesc şi acum cu mare haz că am
ajuns, în disperare de cauză, la o farmacie de noapte şi am cerut un antiemetic.
Ceea ce am primit şi-a făcut efectul, dar m-a şi doborât la propriu cu o somnolenţă
demnă de o dramă shakespeariană. Am dormit dusă în avion, cu ochelarii de soare
strâmbi pe ochi şi, probabil, cu o expresie de necomentat pe chip, am moţăit
vreo oră şi în metrou, pe geamantan, ca o orfelină, şi m-am târât efectiv până
la hotelul meu micuţ din Bayswater, unul dintre cele mai animate şi mai
turistice cartiere din Londra de Vest, unde trăgeam de obicei, pe vremea când
mergeam la Queen Mary, la profesorul
Croucher şi la prietenii mei din catedra sa de Dental public health, cu care colaboram prin programul Erasmus, pe
vremea când eram şef de disciplină la Bucureşti.
Am dormit
toată după-masa şi m-am trezit abia pe la 10 seara, când, panicată scurt ca
dintr-un sughiţ al conştiinţei, mi-am dat seama că sunt lucruri despre care nu
citisem sau pe care nu le înţelesesem din pachetul de aplicare. Ei şi? Prea târziu
să îmi mai fac griji, prea târziu să mai citesc, şi m-am culcat la loc. Dimineaţa,
efectul teribilului medicament nu trecuse încă, aşa că am decis din nou că nu îmi
pasă şi m-am urnit cu paşi grei spre Institutul de Dentistică din Londra, pe
Turner Street, în capătul celălalt al oraşului. Mi-am anunţat prezenţa şi am aşteptat
– nu mai ştiu cât, dar suficient cât să înţeleg că, lucru ciudat, nu mai erau
alţi candidaţi! Sau poate erau? Nici măcar un „fluture în stomac“, de fapt nici
nu cred că mai aveam stomac, nimic, nici măcar salivă, eram mai preocupată de
fenomenele vegetative perturbate decât de situaţia în care mă aflam, aceea de
candidat străin la un post academic englezesc. Şi cred acum că inconştienţa mea
indusă medicamentos m-a ajutat enorm. Din interviu îmi amintesc doar un tir de
multe întrebări încrucişate, puse de către cei trei membri ai panelului, doamna
decan, senior tutor-ul facultăţii şi
viitorul meu şef, conferenţiarul care conducea clinica universitară satelită
facultăţii londoneze. Ca la noi, în Plevnei, mi-am zis, fără să ştiu ce spun.
Da, într-adevăr, doar la vreo 40 de mile mai la est, în estuarul Tamisei! Întrebarea
finală mi-a rămas în minte pentru că abia atunci m-am trezit din copleşitoarea
somnolenţă. „Unde şi în ce poziţie te vezi peste cinci ani, Ruxandra“, m-a întrebat
doamna decan. „Desigur, conferenţiar, poate chiar profesor la Queen Mary“, am reacţionat brusc, simţind
încă de când cuvintele îmi părăseau gura că vorbeam cumva… fără mine. Comisia a
plecat să delibereze şi, lucru neobişnuit, în 20 de minute s-au întors, mi-au
strâns mâna şi mi-au urat: „Welcome
aboard“! Am plecat pe străzi vorbind singură, apoi mi-am sunat mentorul de
acasă, pe profesorul Oltean, apoi pe ai mei, care aşteptau cu sufletul la gură,
prietenii… Cele două posturi de lector erau ale mele. Un post cât două. 
