Într-o dimineață însorită de concediu, ajungând pe plajă cu
fetele mele, m-am trezit într-o scenă ciudată. Deși nu mai era prima oră a
dimineții și se preconiza deja o zi toridă, nu era nimeni în apă. E drept că
steagul roșu era înfipt în nisip, dar nimeni nu ține de obicei cont de el. O
ambulanță era parcată pe faleză, dar cu luminile stinse și motorul oprit, și
nimeni nu se foia în jurul ei. Membri echipajului fumau țigări, liniștiți,
lângă ea. În schimb, lumea se adunase pe mal: unii tentau marea cu vârful
piciorului, alții măsurau cu pasul câte un segment de țărm, dar cei mai mulți
scrutau depărtarea maritimă cu mâinile puse streașină la ochi. În rest, nimic
în neregulă, muzica bubuia niște Despacito, vânzătorii de scoici, porumb și
alviță își efectuau rondul, avionul cu elice trăgea după el drapelul cu reclame
la covrigei și pariuri online.
Ne-am lăsat lucrurile la șezlonguri și m-am dus cu copiii la
mal, să vedem cât de rece e apa. O femeie de lângă noi a arătat cu degetul
către larg: „Uite-l acolo!” și, urmărindu-i privirea, am văzut, dincolo de
geamandură, o formă întunecată. Fragmentele de conversații din jur au devenit
brusc coerente, ca niște piese de puzzle, dimpreună cu toate elementele scenei:
mai devreme, de dimineață, un om se înecase și acum corpul lui plutea pur și simplu,
putând fi privit de orice curios. Valurile înalte deveneau și mai înalte, iar
salvamarii nu putea intra în apă. Dădeau și ei în schimb ture nervoase pe mal,
încruntați, agitați, vorbind la telefoanele mobile. Nimeni nu părea să știe ce
e de făcut.
Când au apărut scafandrii, vreo oră mai târziu, trupul omului
era deja de negăsit. L-au căutat până la apusul soarelui, echipajul din
Mangalia dimpreună cu cel din Constanța. În tot acest timp, pe plajă și în
împrejurimi se nășteau, se băteau pentru dreptul la existență și mureau toate
universurile posibile. Fiecare părea să aibă o variantă a ceea ce se
întâmplase. Înecatul era când o femeie, când un tânăr de 18 ani, când un
bătrân; murise când din imprudență, când prin suicid, când printr-un un act
eroic. Câțiva nu s-au mai putut abține și i-au întrebat pe salvamari, dar, dacă
au aflat ceva, nu știu, n-au zis mai departe. Istoria care a supraviețuit
întrecerii și care a apărut și în presă spune că o mamă și copilul ei ar fi
fost trași de curenți în larg, doi bărbați le-ar fi sărit în ajutor și i-ar fi
și salvat, însă unul dintre ei nu s-a mai întors la mal. Actul eroic, așadar.
Ceea ce conferea scenei un suprarealism tragic era aparenta
normalitate cu care turiștii încercau să își vadă de vacanță. Din boxe continuau
să tune ultimele hituri, chioșcurile cu bere, frappé și înghețată nu mai
pridideau, șezlongurile erau toate ocupate, castelele de nisip se ridicau și se
prăbușeau, crema de plajă lucea pe pieile de oameni obișnuiți. Ba chiar și
bălăceala își reluă rapid cursul obișnuit, chiar dacă se desfășura doar în
primii cinci metri de la mal. După șocul inițial, lumea se străduia din
răsputeri să continue să se bucure de prețioasele zile de concediu. De departe,
nici n-ai fi zis că se întâmplase ceva. Însă fiecare gest era forțat,
conștient, în timp ce privirile se orientau magnetic spre eforturile zadarnice
ale scafandrilor. O umbră densă se lăsase asupra sufletelor noastre aflate în
vacanță, ca un coșmar care, la trezire, refuză să dispară din memorie. Ca un șlagăr
vesel rulând pe o bandă avariată într-un magnetofon stricat.
Seara, puhoiul de turiști ieși la plimbare, pe faleză și prin
port, și toate tarabele de suveniruri, hamsii și kürtőskalács erau cu obloanele
deschise. Una dintre ele vindea exclusiv selfie-stick-uri și avea mare
succes. La fel și tiribombele pentru copii. Ba chiar păreau să aibă mai mult
succes ca de obicei. Se simțea solidaritatea populației estivale în efortul de
a readuce vacanța în realitate, cu forța, din tărâmul derizoriului și destrămării.
Ce-o fi fost așa de greu? Nu mai departe de textul precedent discutam cum, la
oraș, în viața obișnuită, nu părem să avem nicio problemă să ignorăm toți
oamenii care suferă și mor pe lângă noi. De ce era atât de greu în acea seară
să faci abstracție de mașinile de pompieri parcate pe dig? De micul grup de
oameni de pe treptele portului vechi, în jurul cărora se făcuse gol, și care
plângeau în tăcere? De ce ne era atât de greu să nu ne mai pese? Simt că
e ceva important în întrebarea asta.
Are de-a face, fără îndoială, cu marea și cu refuzul ei de a
înapoia trupul victimei. A doua zi în zori, însă, acesta fu găsit pe plajă,
adus de valuri. Și toată mulțimea de necunoscuți oftă adânc și apoi uită tot.
Doar pentru o familie despre care nu știm nimic coșmarul e real. Dar privat.
