Reuşita în viaţă e un concept pe cât de
interesant şi provocator, pe atât de inexact şi de relativ. Apoi, este ştiut:
reuşita unuia poate fi la fel de bine catastrofa altuia. Iar exemplele din
istorie sunt multiple şi elocvente.
Un scriitor canadian definea individul care
a reuşit în viaţă ca pe cineva care a lăsat lumea într-o situaţie ceva mai bună
decât a găsit-o. Am acceptat de mult această definiţie, pentru câteva motive.
În primul rând, nu am găsit alta mai potrivită şi mai generală, în aşa fel
încât să poată fi adaptată unei miriade de situaţii din viaţa de toate zilele.
În al doilea rând, definiţia de mai sus mi se pare corectă pentru că nu
pretinde o reuşită ieşită din comun, ci doar un rezultat modest al unei
activităţi umane pozitive. În sfârşit, găsesc obligatorie ideea de a activa nu
numai spre binele propriu, ci şi cu scopul de a ameliora suferinţa şi de a
îngrădi răul. De fapt aceasta este chintesenţa altruismului.
Cum poate fi însă interpretată definiţia
lui Napoleon, un individ care nu s-a evidenţiat în mod special printr-o
atitudine ce poate fi definită ca altruism? Ea nu are, de altfel, nimic în
comun cu definiţia propusă de scriitorul canadian, ci concluzionează o
atitudine practică, o povaţă provenită dintr-o lungă experienţă de viaţă,
militară dar şi politică. Dinamica acţiunilor umane, recomandă comandantul de oşti
care a subjugat Europa aproape în întregime în urmă cu mai bine de 200 de ani,
include un lanţ de decizii care include momente de cutezanţă şi curaj, nu
înainte de a pune în funcţiune acea pavăză obligatorie care înseamnă prudenţă.
Oare cum se traduc aceste idei în practica
medicală de zi cu zi? Aş începe prin a constata că marea majoritate a
deciziilor noastre se bazează pe date precise, dovedite ştiinţific şi probate
nu numai de succesele individuale, ci mai ales de nenumărate studii. Dacă aşa
stau lucrurile, medicul de azi, beneficiarul descoperirilor ştiinţifice, s-ar
putea bizui, fără rezerve, pe recomandările din literatură, ceea ce ar însemna
că rolul prudenţei înaintea îndrăznelii ar fi abolit. Din fericire, lucrurile
nu stau tocmai aşa. Şi asta pentru că afirmaţia napoleoniană poate fi tradusă
în alt mod, de asemenea bine cunoscut în lumea medicală: necesitatea balanţei
dintre risc şi beneficiu. Dacă acceptăm această variantă a citatului
împăratului francez, atunci el capătă o importanţă universală, şi un loc de
frunte în activitatea noastră de tămăduitori. Exemplele nu lipsesc şi pot fi
găsite în orice domeniul al practicii medicale.
Un examen radiologic propus unei femei în
luna a patra de sarcină poate fi la fel de dăunător ca o anestezie generală
pentru o intervenţie chirurgicală de importanţă opţională, administrată aceleiaşi
paciente însărcinate. Valoarea terapeutică a unei intervenţii chirurgicale
pentru scolioză poate fi complet anulată în cazul producerii unei leziuni
neurologice cu o invaliditate mult mai serioasă decât malformaţia în sine.
Orice medic internist s-a lovit nu o dată de un pacient suferind de insuficienţă
cardiacă congestivă la care tratamentul cu un diuretic puternic a produs
hipokaliemie cu rezultate catastrofale asupra ritmului cardiac.
Nu demult, am avut ocazia să dezvolt
subiectul (astăzi extrem de actual) al consimţământului informat şi al locului
său în practica medicală curentă. Unul din preceptele de bază e cel care obligă
medicul să ofere pacientului toate datele necesare legate de tratamentul
propus, inclusiv avantaje şi dezavantaje, în aşa fel încât pacientul să-şi
poată lua toate măsurile de siguranţă înainte de a accepta tratamentul propus.
Intenţia mea nu este de a pasa pacientului
responsabilitatea actului terapeutic, ca o încercare de a absolvi medicul de
obligaţia luării tuturor măsurilor de prudenţă. Departe de mine acest gând. În
lunga mea carieră de anestezist, am avut ocazia să lucrez cu chirurgi de formaţie
diferită, cu personalităţi diferite şi, desigur, cu un comportament diferit în
plaga operatorie. Nu pot uita acele exemple (pozitive şi negative) de luare a
unei decizii importante în timpul intervenţiei chirurgicale, decizie care nu
poate fi luată decât de medicul operator, în absenţa oricărei posibilităţi de a
afla care e părerea pacientului aflat sub anestezie. De pildă, desprinderea
hazardată a unor anse intestinale aderente, în vederea prevenirii unei viitoare
obstrucţii intestinale, poate produce leziunea anselor şi necesitatea unei
rezecţii şi anastomoze nu lipsite de pericol şi complicaţii. În acest caz,
îmbinarea prudenţei cu îndrăzneala, aplicarea discernământului clinic şi
evaluarea corectă a riscului şi beneficiului reprezintă cheia succesului.
Primum non nocere a
postulat Hipocrate în urmă cu mii de ani. Oare cât de bine ni s-a fixat nouă,
medicilor, acest precept de importanţă universală? Şi cum trebuie analizată
azi, în lumina principiilor etice devenite lege pentru medicul curant, decizia
de a efectua, în urmă cu zeci de ani, primul transplant cardiac? Oare ar exista
în prezent vreun pacient care să-şi ofere consimţământul la un asemenea act
chirurgical, fiind conştient de faptul că şansele de reuşită sunt minime? Oare
Christiaan Barnard a fost suficient de prudent înainte de a deveni curajos şi
îndrăzneţ?
În practica mea, am avut ocazia să mă
întâlnesc deseori cu asemenea situaţii în care decizia de a acţiona sau nu
poate pune în pericol viaţa pacientului. Un bătrân în vârstă de peste 80 de
ani, suferind de multiple maladii ce afectează organe vitale, inclusiv
insuficienţă coronariană, renală şi respiratorie cronică, se prezintă la camera
de gardă cu o fractură de şold provocată de o cădere în baie. Pus în faţa
deciziei de intervenţie chirurgicală imediată şi informat de pericolele actului
operator şi anestezic, pacientul hotărăşte să accepte operaţia şi refuză să
rămână invalid şi în neputinţă de a coborî singur din pat şi a avea grijă de
nevoile sale zilnice. Decizia echipei operatorii a fost de a începe prin
stabilizarea funcţiilor vitale, timp de 48–72 de ore, în care pacientul a fost
supus unui program de fizioterapie respiratorie, cu evitarea leziunilor de
decubit. Intervenţia chirurgicală, cu anestezie rahidiană, a avut succes. Iată
o combinaţie reuşită între prudenţă şi îndrăzneală. Am ales acest exemplu
pentru mesajul său pozitiv, dar nu trebuie uitat că finalul poate fi cu totul
altul, mult mai sumbru.
La final, o întrebare care se impune de la
sine: în ce măsură a respectat Napoleon acest precept enunţat chiar de el? Oare
campania sa împotriva Rusiei, în 1812, şi nefericita întâlnire cu „generalul
iarnă“ reprezintă o reuşită punere în aplicare a celor propovăduite de marele
comandant de oşti? E uşor să împărţi sfaturi celor din jur, dar nu întotdeauna
e simplu să-ţi urmezi şi să-ţi respecţi propriile tale poveţe. Iată o lecţie a
istoriei care nu poate fi ignorată cu uşurinţă.
|
 „Arta de a fi când foarte îndrăzneţ, când foarte prudent este arta de a
reuşi.“
(Napoleon
Bonaparte, 1769–1821) |
