Un
alt domeniu al istoriei medicinei asupra căruia memorialistica aduce informații
prețioase îl constituie practica chirurgiei. Cum știm, înaintea asepsiei,
intervențiile chirurgicale erau însoțite de mari riscuri pentru pacient și
tocmai din această cauză în 1840 chirurgia era puțin practicată [...]
Încetul
cu încetul, în deceniile următoare, instrumentele sunt scoase din dulapurile
spitalelor și utilizate. Cu ce succes ne spune doctorul C. D. Severeanu: „Am
mai văzut un caz de operație. Este vorba de un pompier, care, pe când se ducea
la un incendiu, a căzut, și sacaua cu apă a trecut peste el zdrobindu-i o mână.
Cum nu erau chirurgi militari, Davila a recurs tot la amabilitatea lui Turnescu
și Patzelt. Aceștia au găsit că trebuia să-i taie mâna mai sus de rană. S-a
ivit gangrena; au tăiat mai sus, iar s-a întins gangrena și în cele din urmă
bolnavul a murit” (Severeanu, 1929).
O banală transfuzie sanguină (dar
înainte de descoperirea grupelor sanguine și a principiilor transfuziei)
practicată ca o soluție ultimă, potențial salvatoare, va duce la un rezultat
tragic, chiar dacă executantul ei este celebrul doctor Carol Davila: „Una din
operațiile care au făcut multă senzație în spitalul de la Mihai-Vodă a fost o
transfuzie de sânge în 1857. Un soldat bolnav pierduse mult sânge și Davila a
găsit cu cale să introducă sânge de la altă persoană, a cerut celor prezenți
cine vrea să dea sânge. Un felcer a spus că dă el, s-a făcut o venesecție,
Davila a umplut o siringă de cositor și a introdus sângele în vâna de la
antebrațul bolnavului. Cel care a primit sângele a murit peste câteva ore, iar
cel de la care s-a luat sângele a murit după puține zile din cauză că s-a
infectat de erizipel” (Severeanu, 1929).
Fragment
reprodus din volumul România Medicilor, publicat de editura
Humanitas.
Constantin
Bărbulescu, autorul lucrării, predă la Facultatea de Istorie și
Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca.
