În
„Viața medicală“ nr. 33/2016, prof. dr. Oliviu Pascu semnează
un amplu și elegant articol intitulat: „De ce pleacă medicii din
țară?“. Sunt unul dintre cei care au plecat deja și îmi permit
câteva scurte comentarii. Desțărarea reprezintă o traumă și nu
toți o suportă fără probleme. Dorul de țară nu este ușor de
suportat, toată literatura exilului atestă acest lucru. Câștigurile
mai mari în Vest sunt ispititoare la prima vedere, dar totul trebuie
așezat în balanța motivației fiecăruia, iar puterea de cumpărare
este diferită. De pildă, chiria lunară pentru un apartament cu
trei camere și două băi în cartierul Harlem din New York, care nu
este considerat de lux, este de șapte mii de dolari sau mai mult.
Transportul este mai costisitor. Benzina este ieftină, dar pentru
parcarea mașinii plătești cinci sute de dolari pe lună la New
York, astfel că mulți medici au trecut de la mașină la bicicletă.
Biletele la un spectacol bun au prețuri exorbitante pentru un român
aflat în vizită aici și, totuși, medicii – care aparțin aceleiupper
middle class –
își permit. Regimul de lucru este cu mult mai dur, nimeni nu pleacă
din clinică înainte de orele 17, spre deosebire de România.
Îndată după căderea comunismului,
un mare val de români americanizați au dorit să revină în țară.
Printre ei și medici. Au fost însă stopați de mineriadele
oribile, de corupție și de restaurarea nomenclaturii comuniste.
De plecat – pleacă absolvenții
cei mai buni, iar pentru mulți dintre ei principalul motiv este
corupția sufocantă și atmosfera nesănătoasă din sistem, care nu
permit afirmarea și concurența onestă și bazată pe performanță.
Universitățile americane și cele din alte țări ale Uniunii
Europene caută prin orice mijloace să atragă valori. Sistemul de
pile sau cumpărarea de posturi și funcții sunt aici de neconceput.
Faptul că, plecată din România cu mari greutăți și fără bani,
am ajuns cadru didactic la Facultatea de Medicină a Universității
Columbia din New York este o dovadă. Profesorul Vincențiu
Beroniade, un mare nefrolog, nu a depășit, la București, gradul de
șef de lucrări, dar, în Canada, a fost imediat numit profesor, a
condus reviste de nefrologie de vârf etc. Cazul său m-a pus pe
gânduri. Am lucrat un timp scurt cu marele genetician Constantin
Maximilian, care nu a ajuns profesor la IMF „Carol Davila“
București, până în 1990, în ciuda meritelor sale recunoscute în
plan internațional. (...)
O carieră în cercetare? Aici e
nevoie de muncă, rigoare, talent și corectitudine. Intoleranță la
fraudă. Dipak Das, profesor american, a fost destituit pentru
falsificarea unor cifre într-o cercetare efectuată cu mulți ani în
urmă. Cum să facă însă față, în România, un cercetător
onest plagiatorilor și celor care practică frauda științifică
ori exploatării de tip feudal în cadrul ierarhiei? Cum să accepți
să susții examenul de medic primar în fața unui șef de comisie
care nu a trecut această probă de calitate, ci a obținut titlul pe
căile ocolite ale atestării fără concurs? Cum să ai drept
conducător de doctorat un profesor care a comis fraudă științifică
și plagiat? O țară în care nu există nici măcar un caz de
anchetare riguroasă a fraudei științifice, în ciuda sesizărilor
înregistrate oficial. Și apoi, cum să revii într-o țară în
care Parlamentul se străduiește să promoveze legi care permit
plagiatorilor și fraudatorilor să facă parte în continuare din
corpul didactic universitar?
Vă mulțumesc, domnule profesor
Oliviu Pascu, pentru că ați deschis o discuție serioasă pe
această temă și sper că este doar începutul unei dezbateri pe
fondul problemei.
