Bogdan a plecat într-o zi ploioasă, la începutul verii, să joace tenis cu tatăl său şi cu nişte prieteni de familie. A alergat să servească o minge, a alunecat şi a căzut direct pe cot. Are 14 ani, e cu două capete şi jumătate mai înalt decât mama lui şi joacă baschet de performanţă de când era ţânc. Nici nu ia în discuţie să se facă altceva decât sportiv.

   Când a venit la spital cu o fractură urâtă de cot, băiatul era terminat. Era clar că trebuia să se opereze. Peste câteva zile avea examenul de capacitate, iar ceva aşa grav era o atentare serioasă la toate planurile de carieră pe care şi le-a făcut.

   Cabinetul profesorului Burnei, doctorul lui Bogdan, e ticsit de diplome, cărţi şi icoane. Rezultatele dumnealui pun ţara noastră între primele zece state din lume, alături de Japonia şi SUA, iar o anumită procedură folosită de profesor e cunoscută ca „metoda Burnei“ (un sistem folosit pentru tipurile agresive de osteomielită, în care se face perfuzie-drenaj intraosos).

   În presă, s-au scris zeci de articole cu realizările sale, fiind numit „medicul care face minuni“ sau „omul care a învins sistemul de sănătate“. Când doctorul i-a spus unui reporter că se gândeşte să emigreze, toată ţara a stat cu sufletul la gură – multe posturi de televiziune au preluat ştirea, iar discuţiile interminabile despre sistemul putred de sănătate din România şi-au luat din nou avânt.

   Bogdan şi mama lui sunt convinşi că nu puteau alege o echipă mai bună de doctori decât cea condusă de profesorul Burnei. Băiatul e încă puţin îngrijorat, îi e frică de ace, dar ştie că nu are nicio şansă să joace baschet din nou dacă nu se operează. În drum spre sală, prinde curaj. Adoarme după primele trei respiraţii.

 

   Azi intru şi eu la operaţia adolescentului-baschetbalist de performanţă. E prima oară când stau lângă câmpul operator, iar profesorul Burnei mă ghidează pas cu pas ca să fie sigur că mă spăl şi îmbrac după normele stricte de antisepsie. Până azi, stăteam cu colegii la cel puţin un metru de masa sterilă, ne ridicam pe vârfuri şi ne dădeam coate care să vadă mai bine. Acum ţin mâna îmbrăcată într-o mănuşă sterilă pe masa unde instrumentele sunt aşezate ordonat, simt un mare gol în stomac şi încerc să-mi amintesc numele fiecărei ustensile (în zadar, tot sunt câteva nume proprii pe care nu mi le pot aminti, iar asta îmi dă o senzaţie de nesiguranţă care mă face să regret metrul care mă despărţea în trecut de câmpul operator).

   Sala de operaţii are ferestre mari şi e plină de cutii mari de metal în care stă înghesuit instrumentarul steril. Bătută în peretele de la răsărit, o icoană cu Iisus păzeşte întreaga încăpere. Când vede că mă uit insistent la ea, profesorul îmi spune prin mască: „Medicina nu e ştiinţă exactă. Aici ne bazăm şi pe Dumnezeu. Se întâmplă de multe ori miracole, dar şi necazuri“. Aprob şi mă gândesc doar la morţile neaşteptate pe care le-am văzut în câteva luni de practică medicală.

 

   Odată deschisă articulaţia cotului, se vede bine că osul e făcut bucăţele. Eu nu am făcut încă ortopedie de adulţi, mă uit la şuruburi, plăcuţe şi broşe ca la un alfabet nou. Încerc să ghicesc mereu următorul pas.

   Mă trece un fior când profesorul foloseşte un instrument care seamănă cu o bormaşină. În sală miroase a ars, dar senzaţia trece repede când vezi cum fragmentele de os sunt legate împreună.

   În mai puţin de două ore, totul e gata. Coşul galben de gunoi din dreapta mea e plin cu pansamente înroşite de sânge, câmpurile operatorii sunt şifonate şi pătate, iar doctorii sunt obosiţi, dar bucuroşi. Mobilitatea articulaţiei cotului este acum normală. Ca să se convingă, chirurgii fac mişcări de flexie şi extensie cu braţul băiatului de cinci-şase ori.

   După operaţie, deschid un carneţel şi îmi notez toate gândurile. Până azi nu am luat în considerare că aş putea face vreodată chirurgie. Medicina internă părea cu mult mai interesantă, ca un puzzle greu. Intervenţia de azi m-a făcut însă să văd că o ramură chirurgicală înseamnă multă gândire, cel puţin la fel de multă ca medicina internă. Azi, profesorul a vindecat sub ochi mei un băiat de 14 ani care o să joace, probabil, baschet în continuare. Fără multe efecte adverse şi fără greşeli.

   La câteva săptămâni după, am aflat de la profesorul Burnei noutăţi despre pacient. Bogdan a dat examenul de capacitate cu colegii lui şi a luat note mari. Acum nu mai e deloc trist şi aşteaptă cu nerăbdare să joace baschet.