Cu două zile înainte de concert, Makiuli Kostoski
aşteaptă şi bate ritmat din picior în faţa termopanelor albe de la
Societatea Culturală Aromână. E îmbrăcat într-un palton negru, are părul
ciufulit şi poartă un ghiozdănel prăfuit şi burduşit. Dacă deschizi fermoarul ghiozdanului, ţâşneşte un fel de tobă argintată, cu formă de clepsidră. Îmi notează cu roşu în carneţel cum se numeşte toba lui şi apoi silabiseşte de două ori: Da-ra-buk. Are cearcăne şi e palid – nu doarme bine în ultimul timp. De câteva zile aleargă prin oraş şi dă invitaţii în stânga şi-n dreapta pentru concertul lui de joi seara, din Pasajul Englez de pe Calea Victoriei. Formaţia lui se numeşte Via Balkanica: cinci oameni care cântă muzică adunată din toată zona Balcanilor.
A refuzat bursa la medicină din Grecia
După ce a terminat liceul sanitar din Krushevo,
un orăşel pitit între munţii Macedoniei, Makiuli a venit în România ca
să facă medicină. Avea două oferte de burse: una la Bucureşti, iar
cealaltă la Salonic: „Bunicii din partea tatălui sunt aromâni, iar eu nu văzusem până atunci România, aşa că am decis să vin aici. Oricum, după ce termin facultatea, nu aş vrea să stau într-un singur loc – o dată la cinci ani m-aş muta în altă ţară pe care nu o cunosc“.
Anul pregătitor, pe care străinii admişi la
Facultatea de Medicină trebuie să-l facă pentru a fi înscrişi în primul
an, l-a petrecut la Crevedia şi asta l-a adus la marginea depresiei – i s-a părut fără viaţă satul ăla şi a simţit pentru scurt timp că a greşit că a ales România.
Rădăcini vii
Când a venit în Bucureşti, au început să i se
întâmple o mulţime de lucruri frumoase şi neanunţate: într-o zi s-a
trezit chemat de un om de televiziune din Macedonia ca să prezinte un reportaj despre Ceauşescu şi familia lui, apoi s-a prins în hora antropologilor de la Centrul Anthropoesis şi dup-aia şi-a făcut formaţie de muzică veche fără să plănuiască nimic.
Vara trecută era la conacul Anthropoesis şi
asculta cu urechile ciulite cântecele maghiarilor şi românilor. I s-a
părut că lipseşte ceva din muzica lor, dar nu ştia să spună ce anume. A
mai găsit patru oameni care simţeau acelaşi lucru şi au urcat împreună pe scenă cu un clarinet, o lăută, un darabuk şi o vioară. Au început să improvizeze cu ce îşi aduceau aminte din melodiile pe care i le cântau bătrânii când erau copii. Melodii pe care le ştiau şi românii, şi maghiarii, şi aromânii.
Au fost aplaudaţi aşa de tare că lunile următoare au început să lucreze la un proiect pe care l-au numit „Rădăcini vii“ şi care culegea melodii răspândite în toată zona Balcanilor. Au depus proiectul la Ministerul Culturii şi au obţinut finanţare. În câteva luni au fost înregistraţi într-un studio profesionist, au scos un CD şi au organizat concerte.
Bunicul îi fredonează, pe Skype, melodii vechi
Repetiţia pentru joi o fac într-un birou al
Societăţii Culturale Aromâne care e ticsit de calculatoare, imprimante
vechi, afişe şi cărţi scrise în aromână. Toţi cei patru băieţi stau pe scaune şi-şi ţin strâns în braţe instrumentul la care cântă. Florentina, solista, stă în picioare şi îşi leagănă picioarele cu ochii închişi. Din când în când deschide ochii ca să le spună unde greşesc.
Makiuli ştie să cânte la clape de la şase ani,
pe când imita melodiile pe care i le fredona bunicul lui, Toma. Acum tot
bunicul îl ajută să găsească melodii vechi pe care să le cânte cu Via Balkanica – îi fredonează pe Skype tot ce-şi aminteşte din tinereţe, când făcea comerţ şi colinda satele şi orăşelele Europei de Est. Ca şi cum ar lovi clapele, bate cu vârful degetelor în masa de lemn şi spune: „Înţelegi? Tot ce e occidental nu-mi place, mi se pare fals. Muzica balcanică înseamnă în primul rând improvizaţie. Cu muzica pe care o cântăm noi eşti liber. N-ai valsul să-ţi zică cum să dansezi. Poţi să faci cum vrei tu, doar să fii în ritm“.
