Aş începe spunând, în spiritul lui Magritte, „aceasta nu este o fotografie“, ci un îndemn spre contemplare, spre autocontemplare. Deşi fotografia surprinde un cadru natural minimalist, atât din punct de vedere cromatic, cât şi compoziţional, este, în primul rând, o poveste, un mit, o baladă (despre natură, despre oameni, despre umbre). Nu este o fotografie, ci o poveste despre lucrurile simple din noi, aşa cum le vedem, le simţim, le evităm, sau le descoperim uneori.

   Este un teatru chinezesc cu o singură umbră, un spectacol, un joc, un portret al singurătăţii. Singurătatea nu se măsoară în grame, în metri cubi, în litri sau în grade Kelvin. Singurătatea nu are unităţi de măsură, are o singură umbră, un spaţiu, un timp. Câteodată, noi înşine suntem, devenim doar o umbră, un spaţiu, un timp, şi atunci...

   Jean-Paul Sartre spunea la un moment dat că oamenii, chiar şi atunci când nu aleg, aleg să nu aleagă. „Evadare“ este o fotografie, un moment, un eseu despre thelos, despre scop, despre direcţia pe care (nu) o alegem. Este o personificare (o metanoia) a umanului, o evoluţie, o evadare. Copacul, păsările, albul au aceeaşi direcţie, au acelaşi thelos, acelaşi ritm. Trăim într-o lume în care totul este amalgamat, accelerat, dictat, confuz. Îmi place să cred însă că această fotografie este un îndemn spre linişte, spre o pace interioară, spre a ne opri şi a ne bucura de ceea ce avem, indiferent unde trebuie să ajungem. Este un portret al ritmului, pe care putem să ni-l autoconstruim în contrast (alb/negru) cu ritmul în care deseori ne lăsăm construiţi de clişee, de lumea societală din care facem parte, de standardizarea atitudinilor, de disoluţia reperelor valorice sau de fetişizarea eficienţei tehnice.

   Dacă Proust pleda pentru o căutare a timpului pierdut, eu mi-am propus prin această fotografie să mă îndrept „în căutarea spaţiului pierdut“. În 1980, Stanley Kubrick realiza filmul horror devenit deja un clasic al cinematografiei mondiale – „The shining“, cu Jack Nicholson şi Shelley Duvall. Imaginea surprinsă mă trimite cu gândul acolo, într-un loc aproape atemporal, în care misterul este singurul timp, este singurul spaţiu. În fotografiile turistice, de cele mai multe ori lacul Bâlea este prezentat mereu foarte viu, foarte „efervescent“ din punct de vedere cromatic, ca un „produs“ cu design impecabil pentru posibilii consumatori. 

   Îmbinând accente expresioniste, minimaliste şi noir, am încercat să redau, prin fotografie, nu o imagine consacrată a lacului Bâlea, nu un brand autohton mai mult sau mai puţin cunoscut, ci spiritul unui loc care te invită să îl explorezi, să îl trăieşti, să îl respiri, să îl descoperi. Este, poate, folosind o sintagmă a lui Christopher Vogler, „chemarea la aventură“, spaţiul care te provoacă să îl provoci.

   Detalii tehnice: Nikon D300, Nikkor 70–300, filtru UV.