„Pe vremuri, dezinfectam spitalele cu apă chioară“ va fi o
legendă pe care o vom spune studenților la gura sobei, când știrile se vor răci
și parastasele de șapte ani vor fi toate făcute. Trăim vremuri eroice,
materialul din care se țes epopeile. Și nu se mai termină odată. Pentru că
scandalul biocidelor nu e nici pe departe singurul vierme din măr. Vor mai
urma, probabil, multe.
Un exemplu, la întâmplare: ați observat, desigur, că ne trezim
tot mai des și fără avertizare că pacienții noștri rămân, peste noapte, fără
câte un medicament care le era indispensabil. Ca să îl găsești prin farmacii,
trebuie să faci o muncă de scavanger, să cauți cu lupa pe internet și
prin relații și să dai multe telefoane – poate vei mai găsi un stoc limitat la
Urziceni. Succesiunea evenimentelor, dacă o cauți cu atenție în presa vremii, e
cam așa: mai întâi, medicamentele au fost foarte scumpe, mai scumpe decât ar fi
trebuit, pentru că aparent producătorii „uitaseră“ să-și modifice prețurile
conform celor mai scăzute din UE timp de vreo cinci ani, deși o directivă din
2009 le-o impunea să o facă anual, și contrar recomandărilor unor experți cum
sunt cei de la NICE, care observau că unele medicamente sunt mai scumpe decât
în Marea Britanie sau SUA. Toată lumea era fericită, că și industria plătea
birul, cică „de clawback“. Când s-a descoperit bubița asta, s-au anunțat
renegocieri ale prețurilor maximale, însă între anunț și efectuarea lor a
existat un interval de latență în care multe medicamente au dispărut din
farmacii. Așa se întâmplă când anunți ieftiniri: niciunui furnizor nu îi
convine să achiziționeze marfă la un preț mare ca să o vândă apoi la un preț
mic. În fine, renegocierea a avut loc, noile prețuri au fost publicate și ne-am
bucurat cu toții de ieftiniri. Timp de vreo cinci minute, după care
medicamentele au început din nou să dispară. Aproape imediat, spitale din
provincie au constatat că le sunt refuzate comenzile de medicamente.
Președintele Colegiului Farmaciștilor din Cluj ne-a dat o explicație: aparent,
importatorii de medicamente preferă să reexporte produsele într-o țară în care
acestea sunt mai scumpe.
Știința tratamentului medicamentos în psihiatrie –
psihofarmacologia – este subtilă și foarte imprecisă. Nu avem analize care să
prezică formula optimă de tratament și adesea tatonăm diverse opțiuni timp de
luni de zile înainte de-a o găsi, în sfârșit, pe cea mai bună, cu care
pacientul se poate face mai bine și reîntoarce la viață. Tratamentele durează
luni sau ani și întreruperea lor prematură poate fi, uneori, un lucru foarte
rău. Dispariția abruptă a unui antidepresiv cu care pacientul se simțea bine ne
anulează toată munca. Sunt convins că lucrurile nu stau mai bine în alte
specialități.
Un alt exemplu, din cele care îmi sunt mie la îndemână, intervenția
de urgență în psihiatrie. Cândva, am scris în „Viața medicală“ despre cum ar
trebui ea să arate. Uneori, în cazul unui om aflat în pericol, trebuie să
intervii fără ezitare și chiar fără voia acelui om. Intervenția ar trebui să
fie cât mai scurtă și cât mai puțin dureroasă. Ar trebui să înceapă cu
transportul sigur și cât mai confortabil al pacientului într-un departament de
urgențe psihiatrice. Acesta din urmă nu există la noi, dacă nu punem la
socoteală camera de gardă de psihiatrie, dar nici nu contează, pentru că ne
împiedicăm la transport, astfel încât procesul internării, chiar dacă e
încununat de succes, durează uneori prea multe ore, devenind o traumă pe care
pacientul o ține minte tot restul vieții. Decât să provoci iatrogen așa ceva,
mai bine sfătuiești familia să se descurce singură, să ia un taxi, să vină cu
mașina proprie, mângâind pacientul pe creștet și sedându-l cu vorba bună.
Ce am putea face în asemenea situații? Măcar să povestim. Vă
invit, dragi colegi, să facem un grup de sprijin aici, în „Viața medicală“. Să
povestim unii altora despre obstacolele stupide de care ne împiedicăm, despre
improvizațiile pe care le însăilăm ca să o scoatem la capăt cumva. Să rămână
undeva scrise. Măcar atât: când vom fi bătrâni și vom povesti legende celor mai
tineri, să avem și o referință bibliografică. Așa este corect din punct de
vedere științific.
