Iernile n-au fost niciodată blânde cu medicul de ţară. Şi nici acum, când se bate monedă pe tema încălzirii globale, din care pricină se topesc gheţarii, calotele polare se dizolvă, iar în Siberia, de sub stratul mereu mai subţire de apă milenar congelată, gazul metan stă să irumpă, anotimpul alb nu-i este prieten. Dacă a fost sau e navetist, amintirea curselor de persoane încremenite pe linii secundare, gărilor pustii, vagoanelor cu uşile îngheţate, compartimentelor cu ferestre jivrate de ger îl face să frisoneze chiar şi vara, la 40 de grade… Când şi cum va ajunge, în apropiata iarnă, prin nămeţi, la dispensar? Ce cazuri grave s-ar putea ivi? Dacă e rezident în comună, lipit de godinul de tuci tot mai rece, strângând în palme cana cu ceai încă fierbinte, se vede aşteptând la cabinet urgenţa. Viscolul trimite intermitent săgeţi în geamuri, iar zgomotul iscat de furia vântului aspru îl face să tresară: să fi sosit solicitarea imperioasă, de obicei o naştere sau sugarul aflat la graniţa dintre viaţă şi moarte?

    Din Carnetul doctorului G. Ulieru1, ca şi din paginile de însemnări diaristice ale majorităţii medicilor, anotimpul ninsorilor şi vicisitudinile iscate de acesta nu lipsesc. În prima zi de Crăciun – sărbătoarea fiind singura modalitate adoptată de autor pentru a-şi data evenimentele consemnate în „jurnalul său de bord“ – Ulieru lucrează la întocmirea „Ştiinţelor anuale“, veche denumire a dărilor de seamă statistice, utile, când nu devin, prin absurdul pretenţiilor de la centru, corvoadă (ex. câţi surdomuţi au fost sau nu… căsătoriţi; un tabel alfabetic al guşaţilor pe… zece ani în urmă; câţi dintre guşaţi au… moştenit guşa şi câţi nu; dacă dintre cei care au moştenit-o, se trage vreunul din părinţi… sterili! etc.). A doua zi, într-o neobişnuită dispoziţie lirică, Ulieru notează: • „Zăpada e mare şi scânteiază sub razele soarelui. Oameni veseli, în sănii trase de cai cu clopoţei, trec chiuind în sus şi în jos, pe şosea. Alţii, în pas agale, se-ndreaptă spre cârciumi.

    Mi se deşiră în minte viaţa şi sacrificiul Lui pentru noi şi mă gândesc la cei două mii de ani străbătuţi de cuvântul Lui, în lupta cu firea omenească.

    Şi mă gândesc la voi, copii, fiinţe nevinovate. În voi gâlgâie fericirea ca un izvor de munte. Umblaţi cu steaua voastră luminată ca să vestiţi naşterea Lui.“ (…)

    A treia zi de Crăciun, lucrurile reintră în „normal“: agentul sanitar din S… îl anunţă că e „rost“ de o autopsie; un flăcău la cârciumă a înjunghiat pe un altul. După-amiază, soseşte în vizită medicul spitalului din Z… Timp de doi ani nu a mai primit bani pentru spital, trebuind să-şi cheltuiască propriile economii pentru a-l întreţine. Colac peste pupăză, se pomeneşte cu ministrul „democrat“ M…, însoţit de prefect, care îi comunică hotărârea ce s-a luat, ca spitalul să fie transformat într-un spital modern, la fel cu cele din Apus. • „Ministrul a îndemnat pe medic sa dea serbări şi să deschidă liste de subscripţii pentru întreţinerea spitalului până la transformarea lui, după cum s-a hotărât.“ În altă zi, Ulieru citeşte în ziare despre banchetul dat în Capitală în cinstea secretarului general din Ministerul Sănătăţii, consemnând meniul: • „S-a servit ciorbă de raci, căprioară cu trufe, păstrăvi cu maioneză, sitari în şampanie, jambon glacé à l’ambassadrice, salată algeriană, sparanghel cu sos olandez, îngheţată napolitană, prăjitură chinezească, şarlote, savarine, cataife. Ca băuturi: şampanie, Tokai,

    Prima întâlnire cu iarna a tânărului absolvent al Facultăţii de Pediatrie repartizat la 1 noiembrie (1962) în comuna „Plăvăneşti“ din fosta regiune Bacău are loc pe 13 decembrie: • „Zăpada e de 10 cm şi continuă să ningă. Am făcut potecă şi în faţa casei şi în spate. Cizmele de călărie sunt bune, dar nu încap şosete de lână în ele, deci sunt cam răcoroase. (…) Continuă să viscolească şi Rex şi-a mutat dormitorul lângă bucătărie, e mai adăpost. Ciobăneştii nu se aud, i-a domolit vântul“. În convoi, de la şcoală, îi sunt trimişi vreo 20 de elevi cu viroze, iar moaşa – dorind să i se „vadă“ activitatea – cheamă gravide să le fie recoltat sânge pentru analize: „Dă ce injăcţii dacă nu mă doare ni’ca? La ăilalţi copchii nu mi-o făcut, nu mi-o zâs nimeni ni’ca“.

    Cine este proaspătul medic abia sosit la primul său dispensar rural şi de ce am pus între ghilimele numele comunei? Doctorul este personajul principal din cartea „Urmaşii lui Esculap“ (Ed. Bioedit, Ploieşti, 2009) care – exprimându-se la persoana întâi – îşi scrie jurnalul: Jurnalul unui medic de ţară. Chiar de la prima pagină, autorul, Mircea C. Dinescu, face precizarea că: „Numele personajelor sunt fictive, nu şi acţiunile lor“. Această menţionare expresă poate sugera faptul că scrierea este una de ficţiune (eventual, asumată ca un roman) şi că „riscul“ cititorului ar fi acela relevat într-un eseu de Mario Vargas Llosa2, laureatul Premiului Nobel pentru literatură din acest an: „Recurent în istoria ficţiunii este riscul de a considera ad litteram ceea ce spun romanele, crezând că viaţa este aşa cum o descriu ele.“ Lectura însemnărilor, ce respectă cronologia proprie naraţiunilor „intime“, o „adiţiune de fragmente cu pauze temporale mai mari sau mai mici, fără nicio preocupare de linearitate“ (E. Simion3), dar mai ales observaţiile avizate, pe cât de dure, pe atât de reale, asupra lumii satului, a asistenţei sanitare din anii ’60, bazate – sunt sigur – pe însemnări zilnice, păstrate în sertare (de altfel, ca şi în cazul Carnetului doctorului G. Ulieru), garantează, cel puţin pentru mine, ca unul care, în aceeaşi perioadă le-am cunoscut, autenticitatea relatării. Aceasta pe de o parte, iar pe de alta, constatarea –

cel puţin pentru secolul de curând expirat – că între literatura de ficţiune şi memorialistică au existat inextricabile interferenţe. Iar numele comunei l-am pus între ghilimele, pentru că nici pe acesta autorul nu a dorit să-l declare. După cum se va vedea însă imediat, e vorba de „secretul lui Polichinelle“. Doctorul Mircea C. Dinescu (n. la 30 mai 1934 în Ploieşti), absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti – Facultatea de Pediatrie (1962), a cunoscut un lung traseu profesional: circumscripţiile Glăvăneşti – în carte, Plăvăneşti – şi Podu Turcului din actualul judeţ Bacău; dispensarele Teişani, Dumbrăveşti, Băicoi – din Prahova… S-a remarcat nu numai printr-o îndelungată activitate medicală de prim contact, dar şi ca redutabil epigramist, o specie literară faţă de care critica oficială arată încă o indiferenţă arogantă, publicat în reviste, în peste 30 de antologii colective de gen, semnând, de asemenea, mai multe cărticele în nume personal (unele în colaborare cu Florina Dinescu, soţia sa). Se numără printre fondatorii Uniunii Epigramiştilor din România şi a fost membru al unor cluburi de epigramişti, precum „Ion Ionescu-Quintus“, din Ploieşti, sau „Cincinat Pavelescu“, din Bucureşti.

    „Urmaşii lui Esculap (Jurnalul unui medic de ţară)“, probabil, unica sa lucrare de mare întindere, căreia eseistul, poetul şi jurnalistul Lucian Mănăilescu îi găseşte o „epică fluentă şi o ironie fină, ca o tăietură de bisturiu“, beneficiază de marea calitate a „documentului de viaţă“. Poate că nu este un jurnal în sensul îndeplinirii tuturor criteriilor formale acceptate pentru această formă de literatură a biograficului, fiind vorba de: publicarea „la distanţă“ – aproape cinci decenii – după regretabila dispariţie a autorului (10 august 2009), dorinţa de a anonimiza denumiri de localităţi şi nume ale unor persoane, deşi „acţiunile acestora sunt reale“, adăugarea unor întâmplări, probabil, imaginare (îndeosebi din zona eroticului). Toate acestea nu anulează în niciun chip valoarea de mărturie a acestui jurnal, deghizat în roman. Această disimulare nu e deloc rară în opera multor scriitori. Problemele medicului de ţară? Naşteri survenind la domiciliu, unele fără asistenţă calificată, mortalitate infantilă crescută, focare de paraziţi (păduchi), analfabetism, lipsă crasă de igienă, alcoolism – afectând inclusiv personalul sanitar – dispreţ pentru asigurarea de către autorităţi a unui minimum de confort pentru medic etc. • (…) „apare o gravidă în luna a VII-a cu dureri şi contracţii. Probabil în urma unei căzături serioase. Fiind şi a treia naştere, ne-am pricopsit urgent cu un prematur de numai 980 de grame.“ (…) • (…) „nu se ştie ce înseamnă scutec. Aceste cârpe se numesc pelinci. Degeaba spune moaşa «spală fa pelincilii!», sunt spălate numai dacă a făcut copilul scaun, iar dacă scaunul este mai tare, se poate răzui. Pelincile care sunt ude se pun la uscat, pe sfoară. Duhoarea este aproape insuportabilă, nu ştii cum să ieşi mai repede din încăpere.“ (…) • (…) „«Ce ziceţi dumneavoastră că este acolo?» mă întreabă moaşa, arătându-mi ceva sub patul copiilor. Mă aplec şi văd o grămăjoară de cenuşă. «Ei aşi! Nu e cenuşă, ia uitaţi-vă acu’!» Moaşa a râcâit puţin cu un băţ. Era o moviliţă de fecale. Copiii s-au obişnuit să facă în pat, deasupra găurii mai mari din saltea şi din scândura de la mijlocul patului. Mama face igienizarea prin prăfuirea cu cenuşă, până se strânge mai mult, suficient pentru a justifica efortul de a fi scos afară.“ (…)

    Şi, bineînţeles, confruntarea dintotdeauna cu iarna a medicului de medicină generală, a pediatrului de circumscripţie sanitară care a fost doctorul Mircea C. Dinescu. Şi temă a episodului de mai sus. • „Tot viscoleşte vârtos, totuşi sanitarul Aldea a venit la datorie. Vorba vine că este potecă peste deal, mergem după repere de el ştiute. Zăpada e de 30 cm, în unele locuri mai mult. Trecem trei dealuri şi văi, vreo 4 km, şi ajungem la marginea satului Înfundata. Încă vreun km şi ceva cu viscolul în faţă, îţi taie respiraţia, şi ajungem (14 decembrie)“. • „Am dormit cu căciula trasă peste urechi şi cu puloverul pe mine. Găleata de apă pe care mi-au lăsat-o în cameră are o pojghiţă groasă de gheaţă. (15 decembrie).“ (…) • (…) „Căldura de seară se rezumă la câteva crăci, cât să se încălzească plita sobei. Dorm cu pulover, pantaloni, şosete de lână şi căciula legată sub bărbie. De scris, scriu în chilerul gazdelor, unde nu-mi îngheaţă mâna. Amândoi sunt analfabeţi şi se miră ce mult scriu, «e tare gre medicina!»“ (13 ianuarie).

    E tare grea, indeed, am spune astăzi, ca anglofoni ce suntem. Dar, cui i-a păsat ori îi pasă?