Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Grigore T. Popa şi „controversa Nobel“

   18 iulie 1948, orele 21. Singur în camera din apartamentul de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, supravegheat de agenţii de poliţie, „total părăsit de cei ce i-au fost discipoli şi colegi, dar care se pare că învăţaseră mai bine despre instinctul de conservare decât despre exigenţele spiritului liber“ (D. R. Popa), Grigore T. Popa îşi încheia existenţa pământească. Cu puţine minute înainte de a muri, o îndemna pe nora sa, dr. Maria-Magdalena Popa-Lewandovsky, să meargă în camera unde era botezat fiul acesteia. În acelaşi timp, două feluri de a muri, două feluri de a se naşte. Întâlnirea cu Grigore T. Popa este tulburătoare, rodnică. Te izbeşti de o personalitate ce nu s-a dizolvat în mediul în care a activat, ce avea contur şi curajul rostirii. A înţeles viaţa ca fiind risc şi jertfă.
    Trec adesea prin locurile ori pe lângă clădirile în care a stat Grigore T. Popa, la Iaşi sau la Bucureşti. Poate că e necesară montarea unor plăci memoriale, care să-i facă să se oprească şi să mediteze pe cei ce-şi plimbă paşii pe acolo. Dar să ne amintim ce scria Gr. T. Popa despre placa marcând locul în care a vieţuit monahul care l-a găzduit în perioada liceului: „Placa, precum şi chilia, sunt lucruri materiale, lucruri care trec în noianul vremii. Le ţinem pentru un timp, ca pe nişte semne de orientare, dar pe urmă, cad în pulbere ca tot ceea ce din pulbere se ridică. (...) În trecutul oricărui om rămâne fapta bună, rămâne dorinţa de mai bine, ca o cârmă misterioasă, pe care au construit-o timpurile ce se adună într-un suflet de om. Tremurul omenesc pe care îl transmitem din generaţie în generaţie, ca pe o flacără vie (...); acel tremur subtil care rămâne şi după noi în alţii pe care-i influenţăm, acela constituie placa comemorativă cea mai de temei, care nu se distruge cu timpul, ci numai odată cu neamul omenesc“.
    Orfan şi fără încălţări în copilărie, a trăit viaţă de ţăran, fără altă perspectivă „decât aceea a unuia menit să devină plugar în satul său“. În liceu nu-şi permitea o manta şi purta „un fost pardesiu, transformat într-un fel de dolmănaş, ros în toate părţile; ghetele erau de aşa valoare încât din pricina unor ventilaţii create spre vârf, mi-a degerat un deget la piciorul drept“, le mărturisea studenţilor medicinişti bucureşteni în anul 1942. Însă, „o încredere fanatică, aproape mistică, în puterea cărţii, mă făcea să mă sforţez mereu către lumina înţelegerii şi să încerc înlăturarea tuturor piedicilor care mi se aşezau în cale. (...) Şi azi mă aflu ajuns profesor titular al primei universităţi din ţară, apogeu de aspiraţii pentru oricât de ambiţios vlăstar de veche familie cu lung trecut de cultură“.
    Pentru tinerii cititori de literatură motivaţională, viaţa şi opera lui Gr. T. Popa le oferă un exemplu viu de om care nu s-a lăsat purtat de împrejurări, care nu a trăit repetitiv şi a preferat „să-şi complice biografia“. Citea temeinic pe Goethe în liceu şi aşa l-a descoperit pe Ernst Haeckel. În clasa a şasea (1909), s-a decis să traducă volumul lui Haeckel „Histoire de la création des êtres organisés d’après les lois naturells. Conférences scientifique sur la doctrine de l’évolution en général et celle de Darwin, Goethe et Lamark en particulier“. Cu toate dificultăţile pe care le intuia, şi pe care le-a constatat efectiv când a început traducerea, a perseverat şi luni de-a rândul „a citit cu răgaz“, finalizând-o anul următor. A rezultat un manuscris de sute de pagini, ce reprezenta singura traducere în limba română a unei lucrări de asemenea dimensiuni a unuia dintre autorii prezenţi în dezbaterea ştiinţifică a vremii. După traducerea celor şase sute de pagini, tânărul i-a scris lui Ernst Haeckel o misivă în limba franceză solicitându-i acceptul pentru publicarea cărţii în România. În Şurăneştii Vasluiului sosea apoi o scrisoare din Germania: „A Monsieur Grigore Popa, Suranesti, Jud. Vaslui, prin gara Rebricea (Roumanie)“. Expeditorul – cel mai important naturalist al vremii; destinatarul – un elev dintr-un sat românesc. A fost extrem de fericit că primise aprobarea pentru publicare din partea lui Haeckel. Elevul a luat apoi legătura cu Editura Alcalay pentru a-i încredinţa manuscrisul cărţii, în traducerea sa, spre publicare. Nu a primit un răspuns pozitiv, astfel că traducerea a rămas nepublicată. Manuscrisul s-a pierdut şi am putut recupera doar câteva pagini.
    În studenţie a participat la Primul Război Mondial. Împreună cu alţi doctori şi asistenţi, Grigore Popa, doctorul batalionului, îi ajuta pe cei răniţi cu tot ce se pricepea. După ce-i opera, le pansa rănile şi stătea alături de ei când suferinţa-i copleşea. Îi îmbărbăta cum nimeni altcineva nu reuşea s-o facă. Moartea îi producea mereu o „zguduire prelungă“. În momentele mai puţin agitate, aduna zeci şi sute de pagini, cu scrisu-i mărunt, în jurnalul de campanie, care s-a rătăcit la cineva din Iaşi.
    Bursier Rockefeller, profesor invitat în Anglia sau universitar, la Bucureşti ori Iaşi, pentru Grigore T. Popa „acea rezervă mereu strălucitoare a fost viaţa de familie, în care o soţie perfect înţelegătoare şi colaboratoare de intelect mi-a dat sentimentul unei persistente armonii“. Cercetătorul şi devotatul profesor a fost un soţ şi un tată exemplar. Scrisorile pe care i le-a expediat din SUA, Floricăi Popa, în perioada 1925–1926, dau mărturie de sensibilitatea sa şi-l prezintă pe anatomistul român, frecvent portretizat ca model al seriozităţii, cu latura zglobie şi de om îndrăgostit. Putem citi astfel de fragmente de scrisoare: „Te sărut mult, mult, mult, te doresc nesfârşit“; „Te doresc năvalnic şi aproape mă doare lipsa ta“; „Mi-e dor nemaipomenit de voi, de tine mai ales, scumpa mea fetiţă care mi-ai umplut aşa de mult sufletul“; „Aş vrea să am o putere fantastică care să mă transporte lângă tine. Numai din departe poţi să-ţi dai seama precis de câtă iubire este în tine şi cât de tare eşti împletit cu altă fiinţă“; „Când îţi văd de departe, în cutie, scrisorile tale simt o bucurie copilărească aproape şi parcă îmi vine să le sărut în faţa lumii“.
    „Controversa“ Nobel reprezintă un aspect important, care trebuie lămurit. Nepotul profesorului, Dumitru Rad Popa, scria în „Viaţa Românească“ (5–6/2010): „Fără cunoştinţa sa, Gr. T. Popa fusese propus pentru acordarea Premiului Nobel, în baza descoperirii sistemului port-hipofizar, în 1930. Tata [Grigore Gr. Popa, n.a.] avea să afle, mult mai târziu, că decanul facultăţii de la Iaşi de atunci, profesorul Vasile Răşcanu, fost ţărănist trecut cu arme şi bagaje la comunişti, a furnizat Academiei Nobel date false: Gr. T. Popa era mort, iar în ţară nimeni nu auzise de numele lui ca om de ştiinţă!“. Corespondenţa pe care am purtat-o cu cei de la Fundaţia Nobel a clarificat acest aspect: Grigore T. Popa a făcut propuneri, nefiind propus. Nominalizările sale: în 1934, pe londonezul Grafton Elliot-Smith (motivaţia: „Work on neopallium“) şi, în 1943, pe Wendell M. Stanley, de la Princeton (motivaţia: „Isolation of virus proteins. Studies of tobacco mosaic virus“).
    Agitatorul Vasile Răşcanu (cuvânt definitoriu pentru întreaga sa carieră social-politică, întâlnit în toate articolele şi caracterizările pe care i le vor face mai târziu colaboratorii săi) a dorit să fie tovarăş într-o lume a boierilor şi a sfârşit prin a poza în boier într-o lume a tovarăşilor. A făcut politică şi a neglijat activitatea didactică; „A fost uşuratic în conducerea bunurilor Epitropiei «Sf. Spiridon»“; există documente ce privesc o delaţiune, către Chestura de Poliţie Iaşi, din anul 1942, a cărei ţintă era profesorul Grigore T. Popa, la a cărei origine s-a aflat un grup de universitari ieşeni, printre care Vasile Răşcanu şi fraţii Ştefan şi Petre Vancea. Popa a scris permanent despre ambulantismul profesorilor, despre implicarea lor în politică, de compromisurile pe care le făceau ori de cheltuirea nejustificată a banilor publici a unora dintre cei care ajunseseră în conducerea unor instituţii. Îl considera pe Răşcanu ca unul din „scoborâtorii pres­tigiului universitar şi pricinuitor scăderii de influenţă a Iaşului în cultura naţională“. Vasile Răşcanu a văzut mereu în Gr. T. Popa un adversar. Alegerea profesorului Popa în rândurile Academiei Române, ca membru corespondent, la 25 mai 1936, a dus la un comportament ostil din partea lui Vasile Răşcanu faţă de acesta. Ulterior, în conturarea imaginii sale de permanent opozant al „regimului burghezo-moşieresc“, propaganda comunistă a insistat şi pe faptul că Răşcanu s-a specializat în ţară, nu cum au făcut-o cei asemenea lui Popa – „elemente duşmănoase“ – care au preferat să-şi facă studiile sau să se perfecţioneze în Occident. Multe se pot spune despre Răşcanu sau despre relaţia Răşcanu–Popa, însă implicarea sa în presupusa nominalizare a lui Gr. T. Popa la Premiul Nobel este doar un episod inexistent şi neprobat de documente.
    O existenţă complexă, un personaj cu o interogativitate vivace, o prospeţime a curiozităţii şi o scriitură vie. Grigore T. Popa şi-a diseminat atenţia către varii domenii şi a făcut-o nu din snobism ori ipocrizie, ci cu competenţe adevărate; astăzi, multe dintre ideile sale sunt în continuare foarte actuale.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC