Poate
fi greva o soluţie pentru ca personalul medical din România să obţină
drepturile şi finanţarea pe care le merită? (Dr. A. M.)
O grevă a medicilor contravine demnităţii
noastre colective şi individuale. Ca dimensiune a existenţei, demnitatea este
mai presus de drepturi şi finanţări, oricât de „meritate“ ar fi acestea din urmă.
Greva contravine demnităţii colective şi
individuale pentru că implică o relaţie de dependenţă între noi, medicii, şi
stat. În cazul medicilor care lucrează în spitalele publice din România, statul
deţine „mijloacele de producţie“ (spitale, tehnologie, personal auxiliar) şi plăteşte
salarii celor pe care îi angajează. Angajaţii (medicii) nu pot prelua – legal –
controlul asupra mijloacelor de producţie, dar pot refuza să le utilizeze în
folosul angajatorului, adică al statului, intrând în grevă. A înţelege însă în
acest fel relaţia dintre stat şi medicii din spitalele publice dovedeşte, în
cel mai bun caz, naivitate.
Teoretic, medicii au libertatea deplină de a
înceta relaţia cu un stăpân pe care-l dispreţuiesc şi de care se simt dispreţuiţi.
Pe de altă parte, statul are nevoie de medici pentru spitalele publice, cel puţin
în măsura în care aceste instituţii asigură îngrijirea cetăţenilor care nu pot
avea acces, din motive financiare şi logistice, la sistemul privat de sănătate
din România. Într-un asemenea context, cererile angajaţilor (medici) ar trebui
să cântărească mai greu decât opinia proprietarului mijloacelor de producţie.
Problema fundamentală este de ce acest avantaj strategic nu este suficient
pentru o soluţie favorabilă medicilor.
Altfel spus, de ce nu îşi exercită medicii
libertatea de a pleca? Nu ştiu în ce măsură întrebarea a făcut scopul unei
investigaţii ştiinţifice şi nu pot decât să discut „diagnosticul diferenţial“
al acestei anomalii.
a. Medicii nu pleacă din sistemul public de
sănătate pentru că se simt responsabili faţă de oamenii nevoiaşi, pentru care
aceste spitale sunt plasa de siguranţă a unei existenţe cenuşii, mlăştinoase,
apăsate de griji şi învăluite în miasmele gunoaielor de pe străzi şi ale
closetelor din curţi. O motivaţie altruistă, care ar implica acceptarea
sacrificiilor. O lume de mucenici şi martiri, pe care nu ni-i putem imagina
spunând că intră în grevă pentru că vor să le fie mai bine în timp ce fac bine
celor care le este mai rău.
b. Medicii nu pleacă din sistemul public de
sănătate pentru că nu ar găsi de lucru în altă parte. O ipoteză care merită
luată cu atenţie în consideraţie, pentru că sistemul privat din România este
insuficient dezvoltat, iar emigrarea necesită curaj, inteligenţă practică,
aptitudini lingvistice şi capacitatea de a suporta dezrădăcinarea. Dacă această
ipoteză este corectă, ea anulează avantajul strategic presupus de libertatea de
a pleca din sistem.
c. Medicii nu pleacă din sistemul de sănătate
publică pentru că, de fapt, se simt bine în el, iar greva reflectă doar lipsa
de discernământ a celor care nu au înţeles că mai binele este duşmanul binelui.
În ultimul an au fost sau sunt în grevă
medici din Nigeria, Egipt, Pakistan şi India. Li se vor alătura, poate, într-un
număr restrâns, medici din România, care vor scrie, din stradă, cronica unui eşec
previzibil. Dar, cum un şut într-o anumită parte a corpului poate însemna un
pas înainte, ne putem gândi şi la posibilitatea ca o grevă care nu duce la
nimic bun să fie un instrument pentru a promova imaginea de cruciat nedreptăţit,
care strigă în deşertul nepăsării şi cinismului, al unuia dintre cei care o
organizează, o imagine pătată de acuzaţii şi condamnări (încă nedefinitive)
pentru acte de corupţie.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de
Sir William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.
