Mulţi oameni sunt de-a dreptul îngroziţi de
ideea de a se urca pe cântar. Dar, deşi este posibil ca toate bunătăţile pregătite
de sărbători să fi adăugat câţiva centimetri la talia dumneavoastră, cum putem
ajunge să înţelegem ce înseamnă, de fapt, o greutate corporală mai mare sau mai
mică?
Indicele de masă corporală (IMC) este
utilizat de multă vreme în epidemiologie, medicină şi nutriţie. Însă importanţa
sa este tot mai mult pusă sub semnul întrebării, mai ales de cercetările din
domeniul obezităţii, unde determinarea compoziţiei corporale se dovedeşte a fi
mult mai relevantă. IMC se calculează împărţind greutatea corporală a unei
persoane (în kilograme) la pătratul înălţimii sale (în metri) – kg/m2. Denumit
iniţial după astronomul, matematicianul şi statisticianul belgian Adolphe
Quetelet, care a demonstrat, în 1835, modul în care greutatea unui adult creşte
proporţional cu pătratul înălţimii sale, indicele reprezintă o unitate de măsură
a greutăţii corporale, indiferent de statură, care ne permite să comparăm
greutatea persoanelor scunde şi a celor înalte. În 1972, omul de ştiinţă
american Ancel Keys, care activa în nutriţie, sănătate publică şi epidemiologie,
l-a redenumit IMC, după ce a descoperit că valorile sale sunt corelate şi cu
masa corporală de ţesut adipos, derivată din măsurătorile pliurilor cutanate
sau ale densităţii corporale.
Cu toate acestea, o serie de descoperiri
recente au pus la îndoială valoarea acestui indice. De exemplu, deşi IMC este
asociat cu masa de ţesut adipos în cazul persoanelor obeze, în cazul
persoanelor normoponderale sau subponderale, asocierea este nesemnificativă sau
chiar lipseşte. Pentru orice scor IMC dat, masa de ţesut adipos variază în
limite largi, iar alte variabile, cum ar fi sexul sau vârsta, influenţează şi
mai mult rezultatele, fiind observată o creştere mai pronunţată a masei de ţesut
adipos/unitate de IMC în rândul femeilor şi al vârstnicilor.
Deşi IMC reprezintă o modalitate neştiinţifică
de a caracteriza starea nutriţională a unei persoane (adică regimul alimentar
al acesteia), el este, totuşi, utilizat ca unitate de măsură a masei totale de ţesut
adipos a organismului în practica medicală şi în studiile epidemiologice, nu în
ultimul rând deoarece este uşor de calculat şi de documentat regulat în fişele
medicale individuale. În mod normal, doctorii îl folosesc pentru a categorisi
pacienţii ca „subponderali“ (IMC sub 18,5), „normoponderali“ (IMC între 18,5 şi
25), „supraponderali“ (IMC între 25 şi 30) şi „obezi“ (IMC peste 30). Această
categorisire este determinată de datele preluate de la populaţia generală şi se
bazează pe presupunerea că există un risc mai ridicat de afecţiuni metabolice
sau cardiovasculare la limita superioară (şi uneori şi la cea inferioară) a scării
IMC. Deşi studiile recente sugerează că scorurile IMC ridicate nu cresc automat
riscul de deces, doctorii consideră că aceste categorii ale IMC reprezintă o
bază utilă pentru prevenţie şi tratament.
Cu toate acestea, o astfel de utilizare
prezintă limitări importante. Dat fiind că indicele este calculat cu ajutorul a
două unităţi de măsură biologice (greutatea şi înălţimea), scorul rezultant nu
prezintă o semnificaţie biologică intrinsecă. Astfel, studiile geneticii obezităţii
bazate pe o relaţie între anumiţi markeri genetici şi IMC sunt, de asemenea,
lipsite de semnificaţie. Mai mult, este posibil ca utilizarea IMC să ne
împiedice să înţelegem efectele geneticii asupra greutăţii corporale. Şi
aceasta deoarece greutatea corporală reprezintă suma organelor şi ţesuturilor
din organismul nostru, fiecare organ şi parte a corpului având propria sa bază
regulatoare (şi, astfel, parţial genetică). Dacă ne concentrăm asupra naturii
fiecărei componente a organismului – în loc să ne bazăm pe un scor corporal
global – putem înţelege mai multe despre organe şi masele de ţesut, de exemplu,
sau despre infiltrarea ţesutului adipos în unele organe, precum ficatul şi
pancreasul.
Controlarea greutăţii corporale globale este
asigurată de suma rezultatelor specifice, care afectează componentele
individuale ale organismului. Dat fiind că aceste componente sunt
interdependente, controlul greutăţii corporale pare să fie asigurat de relaţia
dintre ţesuturi şi organe, mai degrabă decât din interiorul componentelor
individuale.
De asemenea, reglarea greutăţii în funcţie
de pătratul înălţimii poate genera mereu alte rezultate, în funcţie de organ.
Deşi multe componente ale organismului pot fi măsurate printr-o valoare
apropiată de pătratul înălţimii, altele nu se supun acestei formule. Creierul,
scheletul şi masa minerală sunt măsurate printr-un exponent care depăşeşte pătratul
înălţimii, iar masa de ţesut adipos este măsurată printr-un exponent egal cu
1,8, până la 2,6, în funcţie de populaţia studiată şi de metoda de măsurare
utilizată.
Pe scurt, greutatea corporală şi masa
corporală de ţesut adipos pot să nu se raporteze la înălţime prin acelaşi
exponent. Acest exponent poate varia în funcţie de populaţie, iar subiecţii
scunzi şi înalţi, cu scoruri IMC egale, din cadrul aceleiaşi populaţii, pot
avea o compoziţie corporală diferită.
Dovezile suplimentare, care susţin folosirea
analizei compoziţiei corporale şi nu a IMC, sunt furnizate de eterogenitatea
metabolică observată pentru fiecare categorie de IMC. De exemplu, un subgrup de
subiecţi normoponderali poate avea ţesut adipos subcutanat redus reprezentat,
dar ţesutul adipos visceral să fie crescut („slab la exterior şi gras la
interior“). În pofida unui IMC normal, indivizii cu obezitate metabolică – şi
care pot ajunge până la 24% din populaţia normoponderală – pot fi rezistenţi la
insulină şi prezenta riscuri cardiometabolice ridicate. La fel, în jur de jumătate
din subiecţii supraponderali şi 15–45% din subiecţii obezi par să aibă un
profil metabolic favorabil (fără complicaţii metabolice, inflamaţii,
dislipidemie sau hipertensiune).
La un IMC peste 30, aceşti subiecţi sunt
consideraţi „obezi sănătoşi din punct de vedere metabolic“. La fel ca pacienţii
obezi afectaţi de riscuri cardiometabolice („obezii anormali din punct de
vedere metabolic“), aceştia prezintă ţesut adipos subcutanat şi visceral
crescut, deşi pacienţii obezi sănătoşi metabolic prezintă uneori ţesut adipos
excesiv, dar cu infiltraţia redusă a ţesutului adipos în ficat şi în muşchii
scheletici. Însă diferenţele dintre obezii sănătoşi din punct de vedere
metabolic şi obezii anormali din punct de vedere metabolic sunt inconsecvente.
Şi, deşi vârsta, sexul, etnia, circumferinţa taliei, activitatea fizică,
fumatul şi consumul de alcool influenţează fenotipurile metabolice, IMC nu are
capacitatea de a face diferenţa între cele două grupuri.
Ar fi însă nedrept să spunem că IMC este
lipsit de orice valoare clinică. Poate fi un indicator util al sănătăţii nutriţionale
a pacienţilor şi poate ajuta medicii să ia decizii în activitatea de zi cu zi
privind persoanele care trebuie să fie tratate. Însă măsurătorile compoziţiei
corporale trebuie să fie utilizate în orice studiu epidemiologic şi etiologic
serios privind obezitatea.
© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
Manfred
J. Müller
este profesor de fiziologie la Christian-Albrechts-Universität din Kiel,
Germania. |