Ceremoniile funerare militare americane au
o veche tradiţie, sunt elaborate şi mişcătoare şi impun un grad înalt de
respect prin rigoarea îmbrăcăminţii, a mişcărilor şi a protocolului urmat cu
sfinţenie. „Prin ceea ce facem în timpul serviciului funebru pentru militari şi
veterani“ – spune Tom Day – „noi îi instalăm pe cei căzuţi într-o zonă a
respectului şi a onorului maxim. Este important ca ei să primească dovada
recunoştinţei noastre şi este important pentru familiile lor să trăiască, odată
cu noi, clipele de emoţie şi de reculegere, care arată cât de mult preţuim
sacrificiul maxim al celor plecaţi dintre noi“.
Serviciile funebre făcute la cimitirele
militare sau comunitare au câteva momente esenţiale: sicriul, acoperit cu steagul
american, este adus pe braţele militarilor sau pe afetul de tun tras de patru
cai negri. O echipă de militari în ţinută de gală aduce drapelul unităţii în
care a servit cel decedat, se trag salvele de onor, gornistul intonează
cunoscuta melodie a stingerii,
apoi cel care comandă unitatea înmânează steagul
împăturit familiei.
Melodia tristă formată din douăzeci şi
patru de note este în special cunoscută prin porecla ei „Taps (robinete)“, care
vine de la fraza „când se aude Stingerea, închideţi robinetele de bere
(din baruri) şi trimiteţi militarii la cazarmă“. Mai este cunoscută după
cuvintele cu care începe primul vers „Ziua s-a sfârşit“.
Piesa Stingerea originală a fost
modificată într-o variantă mult mai emoţionantă de generalul de brigadă Daniel
Batterfield, din armata nordistă, în timpul războiului civil. Tot atunci a
început tradiţia înmormântărilor însoţite de piesa muzicală, uneori şi de
textul ei: Ziua s-a sfârşit, soarele se duce, lacurile, dealurile şi cerul
se pregătesc de odihnă, Dumnezeu este cu noi. Lumina se stinge, stelele răsar,
de departe se apropie noaptea. Mulţumim şi lăudăm zilele noastre, sub soare,
sub stele şi sub cer, şi mergem căci ştim că Dumnezeu este cu noi.
Piesa se cântă la toate ceremoniile
memoriale, la festivităţile legate de drapel şi la toate înmormântările
militare. Este intonată şi la depunerile de coroane la cimitirele militare şi
la monumentele de război.
O problemă s-a ivit la sfârşitul anilor
’90, când numărul de decese a crescut brusc în rândurile veteranilor
îmbătrâniţi. Unităţile militare din toate oraşele au fost capabile să furnizeze
partea materială a ceremoniilor, dar o mare criză de gornişti s-a ivit şi a
progresat cu repeziciune. În faţa acestei situaţii, autorităţile militare au
fost obligate să furnizeze înregistrări ale melodiei sau chiar „false goarne“,
cu un dispozitiv electronic ascuns în ele care producea melodia, simulată doar
de militarul care ţinea goarna la buze.
„M-am simţit jignit“ – spune Tom Day – „să
văd cum frumoasa ceremonie de înmormântare a veteranilor este alterată de un
fel de jucării“. Tom a contactat un număr de veterani, care, ca şi el erau şi
buni gornişti, şi au fondat asociaţia „Goarne pe întinsul Americii“, cu scopul
de a avea un membru capabil să ofere melodia de onoare la toate înmormântările.
Curând, veteranilor li s-au adăugat muzicieni profesionişti locali, studenţi de
la conservatoarele de muzică, muzicieni amatori şi asociaţia, înfiinţată în
anul 2000, are astăzi peste 8.000 
de membri activi. Ei au fost capabili să
ofere servicii tradiţionale la peste 200.000 de ceremonii funerare.
Asociaţia va trebui să crească însă,
fiindcă în prezent se înregistrează peste 1.800 de decese de veterani pe zi şi
toţi se aşteaptă ca ei să primescă onorurile militare în cea mai bună şi
completă formă.
