O să vă spun un secret teribil despre mine: uneori mă duc la
biserică. Foarte rar la slujbe, întrucât nu sunt un practicant adevărat, ca să
nu mai zic că trotuarul din fața bisericii parohiei mele e blocat duminica de
cele mai frumoase mașini din cataloagele auto. Dar, în zilele în care lucrez în
centru și primesc cadou un interval liber, uneori mă urc pe bicicletă și, sub
pretextul că mă duc să iau covrigi, intru într-una din aceste vechi clădiri
bucureștene atât de particulare. O făceam și în Franța, la Metz, unde catedrala
Sfântului Ștefan e cât parcul Tineretului, de e foarte ușor să te pierzi
într-un cotlon, în sensul bun al cuvântului. O făceam și când dădeam
consultații la Constanța, doar ca să am ocazia să văd mai des marea,
descoperind cât de asemănătoare sunt, sub aspectul arhitectonic, biserica
catolică Sf. Anton de Padova, catedrala ortodoxă și geamia Carol. Oare
intenționat?
Pentru scopul textului de față, nu e important de ce mă duc la
biserică. Ajunge să zicem că simți, odată ce treci de ușa bisericii, că ai
intrat într-o altă lume, sociologic vorbind, unde timpul trece altfel și îți
permiți răgazul să te gândești nițel la ale tale și la ai tăi, cei care sunt și
care nu mai sunt, iar gândurile parcă nu mai sunt atât de gălăgioase ca de
obicei.
Așa se face că, deunăzi, am intrat în biserica de lângă
covrigăria mea preferată. E o biserică în plină renovare, cu totul înghițită de
schelele de lemn. La ora aceea și în acea zi din săptămână, era, cum îmi place,
aproape goală. Erau, desigur, doamnele de la lumânări. Una mai vârstnică, alta
mai tânără. Cea vârstnică vorbea întruna, iar monologul dumisale nu era unul
cucernic, ci cât se poate de lumesc și ar fi fost la el acasă și în stația de
tramvai. Cea mai tânără asculta, dar în același timp, cu atenția distributivă
pe care o invidiez foarte mult la tinerii de azi, butona și telefonul, ceea ce
rezulta în niște sunete ciudate: blip, blop, blip, blop. Sunetele se
răsfrângeau pe pereții goi și în turla bisericii, amplificându-se în buna
acustică a locului. Și mai erau și muncitorii. Deplasându-se de colo încoace,
cărând diverse recipiente și scânduri voluminoase, aveau propriile conversații
lumești. Unii fumau prin curte, iar unul dintre ei, plin de avânt, fluiera. În
mijlocul bisericii, ceea ce, după cum bine știm, este incalificabil. (Nu știm
însă de ce. Unele lucruri sunt date și nu e locul nostru să le dezbatem.)
Și de ce s-ar fi purtat oamenii aceștia altfel, până la urmă?
Pentru ei, biserica nu era cu adevărat biserică, ci loc de muncă. Adică un cu
totul alt spațiu sociologic. Comportamentul lor contrasta puternic cu mediul,
dar ei nu erau câtuși de puțin conștienți de asta. Și de altfel, dacă ar fi
fost, strădania de a se conforma atmosferei ar fi fost atât de mare și atât de
plicticoasă, încât ar fi dus probabil la burnout profesional în cel mai
scurt timp.
Și aș fi fost un ipocrit dacă m-aș fi supărat. Pentru că și noi,
profesioniștii sănătății, nu ne purtăm altfel la locul nostru de muncă, că e
spital sau policlinică. La ușa salonului unde un om moare, două infirmiere vor
vorbi, poate, de prețul kilogramului de cartofi. Potrivind perfuzia cu
citostatic, o asistentă o va bombăni în gând pe colega care are o fustă prea
scurtă. Ascultând povestea dramatică a unui om, medicul o înregistrează ca pe o
placă pe care a mai auzit-o de o sută de ori, cu minuscule variații, și nu e
câtuși de puțin interesat de singularitatea subiectivă a durerii.
Împărțim același spațiu fizic cu pacienții noștri, dar lumile
noastre sunt diferite, paralele și contrastante. De multe ori în aceeași zi de
lucru, fluierăm în biserica celor pe care îi tratăm și nu ne dăm seama de asta.
Și astfel alunecăm unii pe lângă ceilalți, iar interacțiunile dintre noi sunt
și ele protejate, nu ne implică, noi doar ne angajăm în ritual, în gest, în
rol, în stereotip. Oamenii se nasc, trăiesc, mor și sunt uitați, dar gesturile
rămân.
Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am purta astfel? Dacă am fi din când
în când pe deplin conștienți de rolul nostru în drama acută la care participăm
zilnic? S-ar produce un scurtcircuit? Lumile s-ar freca una de alta și ar lua
amândouă foc? Omenirea ar regresa la stadiul arhaic de dinainte de existența
societăților? Posibil, dar nu cred. Cred că impactul social nu ar fi mare. Ar
fi un efect benefic individual, de ameliorare a stării diurne de veghe.
Și, dacă nu ne place, avem mereu la îndemână o a treia lume
paralelă, cea a telefonului. Blip, blop.