Recent,
într-o suburbie a oraşului Saint Louis din statul Missouri, numită Ferguson,
s-a consumat cu violenţă una dintre acele crize periodice care împart întreaga
naţiune americană în două segmente aparent ireconciliabile. Tulburările au început
sâmbătă, 9 august 2014, când, în plină zi, Michael Brown, un adolescent de culoare
neînarmat, a fost împuşcat mortal de un poliţist. La 22 august, după zile
fierbinţi şi nopţi de confruntări cu focuri de arme, cocktailuri Molotov şi
gaze lacrimogene, oraşul, cu sute de răniţi şi arestaţi şi multe pagube
materiale, pare să se întoarcă la o stare de linişte. Guvernatorul a ordonat
retragerea trupelor din garda naţională, aduse pentru a sprijini poliţia,
starea de asediu va fi ridicată, iar ziariştii şi echipele de televiziune se împuţinează
de la oră la oră. Cu cele treisprezece zile de haos, incendii, jafuri şi
manifestaţii soldate cu doi morţi, Ferguson intră în paginile istoriei
dezordinilor sociale motivate rasial, pe a căror lungă listă figurează marea
revoltă din Los Angeles din 1992, declanşată de achitarea celor patru poliţişti
care bătuseră cu violenţă pe Rodney King (53 de morţi şi peste 2.000 de răniţi),
revolta din anul 2000 din New York şi Philadelphia, de asemenea stârnită de o
achitare a poliţiştilor, cei care îl omorâseră pe Amadon Diallo cu un an înainte,
folosind 44 de gloanţe, manifestaţiile violente din anul 1989 din Miami şi
multele tulburări sociale din anii ’60, când armata şi poliţia au reprimat cu
brutalitate demonstraţiile pentru drepturi civile ale minorităţii de culoare.
Ferguson
are o populaţie de 21.000 de locuitori. În anul 2011, erau 47% albi şi 52% afro-americani, dar anul acesta,
procentul celor de culoare a ajuns la 67%. Şomajul
este ridicat, şansele de a găsi
un loc de muncă sunt mici. 13% din locuitori sunt şomeri (aproape dublu faţă de
media la nivel naţional). În rândul afro-americanilor şomajul atinge 17,2%, de
trei ori mai mult decât procentul locuitorilor albi fără loc de muncă din acelaşi
comitat. Venitul mediu este de două treimi din media naţională.
Prima
versiune a dramaticului eveniment din 9 august a fost aceea că un trecător paşnic,
Michael Brown, a fost împuşcat fără motiv de un ofiţer de poliţie. Un protest
spontan care s-a desfăşurat paşnic în aceeaşi zi a adus în stradă mulţi
locuitori ai oraşului. Ei cereau ca poliţia să dezvăluie numele agentului care
l-a ucis pe Brown şi declanşarea imediată a unei investigaţii. Noaptea însă,
protestele au fost înlocuite de jefuiri ale magazinelor, incendieri şi vandalizări.
Poliţia a ripostat venind cu echipe înarmate cu arme grele, a încercat, fără
succes, să oprească jafurile şi distrugerile şi a declarat, a doua zi, starea
de asediu. Manifestanţii au atacat poliţia cu pietre, cocktailuri Molotov şi
chiar arme de foc. Nu a trecut mult şi un mare număr de noi „luptători“ din
alte state au venit în Ferguson. Aceştia au acţionat mult mai violent şi au
ameninţat să domine forţele poliţiei locale. Guvernatorul statului Missouri,
Jay Nixon, a adus în oraş trupele gărzii naţionale. Pe lângă investigaţia
procuraturii locale, FBI-ul a început să colecteze date. S-a aflat că nou-veniţii
din alte state erau manifestanţi de profesie, activişti antisociali sau
antiguvernamentali, membri ai Noilor Pantere Negre şi ai Naţiunii lui Islam
(ambele organizaţii negre extremiste, adepte ale actelor violente), precum şi unii
căutători de profit prin jafuri sau de distracţie prin distrugere. Într-o
singură noapte, poliţia a arestat 78 de manifestanţi violenţi. Numai patru erau
localnici. Au venit în oraş şi politicieni, activişti pentru drepturi civile,
care au turnat gaz peste foc, afirmând că în Ferguson, ca de altfel în întreaga
ţară, negrii nevinovaţi sunt ucişi de poliţia rasistă. Ultimii încearcă să câştige
capital politic din tulburările sociale, începute ca o manifestare paşnică, dar
care au evoluat către rebeliunea unei mase neuniforme şi cu scopuri eterogene,
culminând cu mai multe zile de haos şi criminalitate.
Apoi
a apărut şi povestea completă a evenimentului iniţial. Înainte de conflictul cu
poliţistul Darren Wilson (un bărbat alb de 28 de ani), Michael Brown jefuise un
magazin şi bruscase vânzătorul. Poliţistul îl somase să se mute pe trotuar, când
l-a văzut că se plimba în mijlocul unei străzi, afectând traficul. Aşa a început
confruntarea fizică: Brown l-a atacat pe poliţist, provocându-i multiple răni
faciale şi o fractură de orbită, încercând să-i ia arma. Wilson, aparent în
legitimă apărare, a tras şase focuri omorându-l pe Brown. S-au făcut trei
autopsii şi ancheta este în curs. Dar, înainte de a se cunoaşte concluziile
oficiale şi cum se împarte vina pentru cele întâmplate, s-au format deja două
tabere convinse că deţin adevărul: cei care îl absolvă pe Michael Brown de
orice greşeală şi îl declară victimă nevinovată şi cei care apără autorităţile,
poliţia şi pe agentul implicat. Şansele de a cădea de acord sunt aproape nule. În
mijlocul tulburărilor din Ferguson, preşedintele Obama a dat o declaraţie
televizată – ambiguă, ca de obicei – îndemnând la calm ambele tabere. După
aceea, evenimentul a dispărut din dezbaterile legate de criza din Missouri.
Ambele tabere au întrebări legitime: de ce a fost nevoie de şase gloanţe, nu
era de ajuns unul care să imobilizeze agresorul? De ce poliţistul nu a folosit
arma cu electroşoc? Dacă protestatarii erau cu adevărat revoltaţi de abuzul
poliţiei şi căutau dreptate pentru familia victimei, de ce au trecut repede la
jafuri, inundând oraşul cu violenţă şi distrugând bunurile altora? Este îndreptăţită
o mişcare de protest care să atace poliţia şi să declanşeze lupte de stradă? A
fost Michael Brown sub influenţa drogurilor, cum ar arăta comiterea mai multor
acte violente în ultima lui zi de viaţă?
În
fiecare an, în SUA se fac peste 12 milioane de arestări şi 99,9% decurg fără
incidente. Dar în jur de 400 de indivizi îşi pierd viaţa anual în procesul de
arestare. 20.267 de poliţişti şi agenţi de ordine şi-au pierdut viaţa în timpul
serviciului, în perioada 1791–2013. Media ultimilor zece ani este de 132 de poliţişti morţi,
victime ale atacurilor violente, ale accidentelor de trafic produse în timpul
urmăririlor şi ale morţii subite. Un poliţist îşi pierde viaţa la fiecare trei
arestări care sfârşesc fatal.
În
rândul minorităţii de culoare, principala grupă de risc pentru moartea violentă
este cea a bărbaţilor cu vârsta între 18 şi 24 de ani, la nivelul căreia se
produc an de an 2.545 de decese (52% din numărul total de decese la această
categorie de vârstă); caucazienii dau un procent de 2,9%, iar populaţia latină,
14%. Omuciderea este principala cauză a morţii la bărbaţii afro-americani între
15 şi 34 de ani, dar 91% nu sunt ucişi de poliţie sau de un agresor de altă rasă,
ci de un alt afro-american.
De
ce violenţa este mult mai pregnantă la tinerii de culoare în Statele Unite ale
Americii? Dr. Amos Williams enumeră cinci cauze principale: efectele încă neşterse
ale sclaviei şi ale oprimării rasiale, sentimentul că sunt indivizi fără
valoare, generat de umilire, ura de sine, neîncrederea şi mediul social violent
din societatea americană. Tot 
el crede că violenţa „negru contra negru“ este o
problemă de orientare culturală greşită, de alienare şi ură faţă de sine. Tânărul
negru care recurge la violenţă a internalizat atitudinile şi faptele
opresorului (mediu, societate), pe care le aplică apoi asupra unui semen. Acest
proces a fost numit „intropresiune“.
Un
rol important îl joacă şi felul cum cresc copiii şi adolescenţii din mediile
afro-americane sărace, unde 67% din familii au un singur părinte, de obicei
mama. Aceasta lipseşte de acasă majoritatea timpului, având una sau două slujbe
pentru a-şi întreţine familia. Copiii sunt lipsiţi de supraveghere, îngrijire şi
afecţiune şi mulţi ajung să se alipească găştilor de infractori, ca un surogat
de familie. Educaţia socială se face, astfel, printr-o subcultură fără reguli,
morală sau responsabilitate personală. Tinerii care cresc în mediul
afro-american sărac nu au încredere în sistemul social, de care se simt respinşi,
în sistemul juridic sau cel educaţional. Umilirea şi ruşinea ascunsă îi îndreaptă
spre violenţă. Un remediu simplu nu există: este nevoie de un lung proces de
reconstrucţie a mediului social şi familial, o reconsolidare a familiei tradiţionale,
asociate cu îmbunătăţirea oportunităţilor economice.
Începând
din aceste zile, Ferguson trebuie să caute reconcilierea rasială în paralel cu ştergerea
urmelor cauzate de distrugere. Zidurile, geamurile şi magazinele sunt mai uşor
de refăcut, dar greutatea cea mare va fi
cea a vindecării sentimentelor şi a
felului de a gândi. Care depinde, în mare măsură, de felul în care se va desfăşura
evaluarea juridică a evenimentelor, de intervenţia grupurilor cetăţeneşti şi de
exemplele personale. Dar Ferguson este un oraş foarte mic. Tragedia ultimelor
zile, din fericire nu multe, a atras atenţia naţională, dar va fi estompată curând
de îndepărtarea în timp faţă de momentul unui haos violent. Nu poţi însă să nu
te gândeşti la proporţiile incomparabil mai mari pe care le-ar căpăta o astfel
de anarhie, dacă s-ar desfăşura pe scena unor mari oraşe, mai ales a acelor oraşe
care se zbat în mari dificultăţi financiare, ca Detroit sau Los Angeles, oraşe
a căror siguranţă devine mereu tot mai vulnerabilă. Este revolta din Ferguson
doar un avertisment? 
