Feedbackul poate intra în categoria reacțiilor colegiale și este
parte indisolubilă a oricărui sistem. Doar așa poți să înțelegi ce ai putea să
schimbi, cum ai putea ca data viitoare să faci lucrurile mai bine. Citez
dintr-un e-mail primit recent de la un coleg care mi-a spus că se află între
cititorii acestei rubrici: „Referitor la importanța feedbackului, nu pot să
spun decât că este vital. Din păcate, în facultatea de medicină (eu am absolvit
UMF «Carol Davila»), feedbackul nu există. Este poate cel mai trist lucru din
tot ce înseamnă procesul de pregătire și învățare. Fără feedback mergi pe
bâjbâite, sperând că te afli pe drumul cel bun. Frecvent, forma de feedback
întâlnită este «Tu nu ai ce căuta la medicină» sau «Mai bine te făceai mecanic»
și tot așa. Poate că, într-adevăr, sunt destule situații în care studentul
merită exact acest feedback, dar toți ar trebui să fie ajutați să vadă unde
greșesc. Doar așa ar putea să se îndrepte sau să se dezvolte în mod
performant“. Cum să cunoști ce ar trebui să îndrepți sau care ar fi zona în
care lucrurile merg binișor, dar ar putea să meargă mai bine? Pentru cei care
au deja performanțe, cum să atingă următorul nivel? De la cine să primești
acest ajutor, dacă nu de la colegi? Avem nevoie de colegi care să ne critice,
să ne arate unde greșim, să ne ajute să devenim mai buni – nu pentru noi, ci
pentru pacienți, pentru cei pe care avem datoria să îi ajutăm în cursul
misiunii de medic. Mesajul colegului nostru a continuat astfel: „Vă amintiți,
în școala generală, când primeam lucrările de control înapoi cu o notă pe ele,
iar greșelile erau încercuite cu roșu? Urăsc culoarea roșie de atunci, dar în
facultate nu am văzut niciodată un asemenea feedback. Răspunsul e simplu –
nimeni nu avea timpul și nici pregătirea didactică necesară pentru a oferi un
feedback adevărat“.
Cele de mai sus îmi aduc aminte de o istorioară pe care o spun
studenților mei. În stilul meu de „luptător cu morile de vânt“, încerc, pe
parcursul unui an universitar, să arăt viitorilor medici că se poate și altfel.
Să le transmit că spiritul de echipă este o parte esențială a activității de
medic. Să îi determin să analizeze și să se autoanalizeze și, dacă nu merge
altfel, îi „silesc“, pentru că la fiecare lucrare de control și la fiecare examen
au ca temă autoevaluarea: trebuie să spună care este opinia lor despre lucrarea
pe care au redactat-o și care este nota pe care ei cred că o merită. Probabil
că majoritatea sunt nemulțumiți. Chiar umblă vorba cât de „chinuitor“ este să
faci microbiologia la „Cantacuzino“ (mesaj tipic anticolegial – în loc să își
lase colegii mai mici să descopere cu ochii lor, cu mintea lor, care este
situația reală, se găsesc „binevoitori“ mai mari, de regulă certați cu
învățatul). Recunosc și amintesc mereu profesorii de la care am învățat ceva.
Îi prețuiesc și îi voi prețui. Această idee o am din timpul liceului, de la
profesorul de matematică, regretatul Paul Alger. Ne spunea: „pe mine nu mă
interesează dacă dați examen la medicină sau unde veți da, eu nu vă las să
treceți fără să aveți cunoștințe matematice; matematica vă va fi mereu de
folos“. Și nu ne lăsa. Apoi, dedica o oră sau chiar două analizei tezelor și
uneori analizei lucrărilor mai importante. În acele ceasuri, striga catalogul
și noi mergeam rând pe rând la tablă și trebuia să spunem ce am greșit și apoi
să înțelegem eroarea; trebuia să spunem și să demonstrăm „de ce“ vom lua o
anumită notă. Chiar dacă nota nu era cea mai mare, era apreciată autoevaluarea
celor care reușeau să estimeze cel mai bine valoarea tezei. Urmând acest
exemplu, le spun studenților mei care sunt notele reale abia după ce îmi
prezintă autoevaluările. Unii sunt mai serioși și explicitează ce au scris,
care sunt așteptările, care este nota meritată. Alții preferă să trimită o
cifră, telegrafic. Puțini înțeleg că și această activitate le este de folos,
parte a colegialității, a încercării de a lucra împreună pentru dezvoltarea
lor.
Am citit mai departe în mesajul primit: „În anul doi de
facultate, așa cum începe orice student cu promisiuni de tipul «anul ăsta am să
trag tare, voi lua bursă», așa am început și eu. Am dat examenul de
microbiologie – tip grilă, complement simplu, cred. Am luat nota 8 pe primul
semestru. Grilele erau aceleași de ceva ani buni și, evident, dacă mi s-ar fi spus
unde am greșit, aș fi putut răspândi informația și apoi cineva trebuia să
conceapă alte grile. Dificil, nu? Îmi doream cu ardoare să știu unde am greșit,
dar, în lipsa unui feedback, am reluat cartea și cursurile și am tocit și mai
tare iar, la examenul de an, tot 8 am luat. Concluzia? Greșeala mea nu consta
în capacitatea de memorare, ci în niște confuzii pe care le făceam pe undeva.
Pe unde... nu știu nici astăzi“.
Nu este ușor să fii cadru didactic. Uneori, este mai ușor să
ajungi într-o asemenea poziție. Dar, dacă tot ai ajuns, e bine să îți cunoști
și să îți îndeplinești menirea. Să fii alături de studenții tăi. Să încerci să
îi ajuți, să le dai sfaturi cât mai bune, să îi îndrumi, să discuți. Să le
arăți colegialitate. Este oare ușor? Nu, dar nici nu contează, pentru că nu te
faci profesor ca să îți fie ușor, ci pentru a te dedica studenților tăi. Eu
organizez un examen puțin mai complicat (zic unii): examen scris, cu câteva
întrebări la care trebuie să scrie și să descrie, examen oral cu întrebări la
care trebuie să răspundă repejor și examen cu întrebări cu răspuns la alegere
(aceasta este denumirea corectă, nu cea de „grile“). Pentru că nu mi-a plăcut
să fiu ținut pe holuri când eram student, încerc să organizez toate
activitățile „la minut“, studenții știu când să vină, cât durează și știu și că
programarea se respectă. În cursul examenului, ei pot întreba ce au greșit, iar
ulterior pot să ceară să vadă lucrarea și să înțeleagă erorile. Îi îndemn să
înceapă această colaborare imediat după prima zi a noului an universitar, nu să
aștepte examenul. De-a lungul timpului, am pus cap la cap o serie de „sfaturi
pentru studentul în anul doi“ pe care le ofer studenților mei – doar să vrea să
le citească și să le urmeze. Chiar și pentru aceste sfaturi, aștept feedback de
la ei. Încă mai aștept.
Nu este ușor să fii profesor, dar, dacă dorești să fii și
profesor și coleg, atunci trebuie să oferi tot ce este spre binele viitorilor
tăi colegi. Medicina și învățământul sunt (ar trebui să fie) adevărate misiuni.
