Anunț important: Avem deosebita plăcere să
vă anunțăm că chiar nu ne pasă de voi.
Vă credeți importanți pentru că plătiți la
CAS dar, în realitate, mai bine v-ați uita în oglindă. Noi când ne-am trezit de
dimineață nu aveam nicio durere și nicio apăsare. Voi? Hai, nu vă luați în
serios, că nu v-am întrebat ca să răspundeți! De fapt voi, eufemistic spus,
pacienții, sunteți ultima barieră pentru care medicina nu este cea mai
liniștită și mai lipsită de griji profesie! Doctor X
Vă
vedeți punând acest afiș pe ușa cabinetului dumneavoastră? Îi rog pe cei care o
vor face să îmi trimită o fotografie. Dacă se poate, să includă și fețele celor
care o vor citi. Ar fi un act de curaj și de onestitate, la pachet cu
sinuciderea profesională. De fapt, oficializarea acesteia. La modul meschin și
laș, există opțiuni mai puțin explicite, dar la fel de eficiente. Cum ar fi
cele de mai jos.
Soacra
mea merge, cu programare, la un reumatolog la o policlinică din Capitală. Are
plăcerea de a se descurca de una singură prin labirintul sistemului de sănătate
din România. Nu mă pot opune nici chiar eu acestor bucurii ascunse. Se așază
cuminte pe scaun așteptându-și rândul. Doctorița iese din cabinet cu un teanc
de dosare și dispare pentru cel puțin două ore. Nu știm dacă s-a mai întors
vreodată, pentru că, după două ore de așteptare în canicula acestei veri,
soacra mea a cedat psihic și a plecat.
Doctorii
mai puțin experimentați ar fi spus că au probleme, că trebuie să plece pentru
un anume interval de timp, ar fi căutat o soluție amiabilă de reprogramare sau,
cei mai slabi de înger, ar fi încercat măcar să se scuze. Dar de ce să
primească acești năpăstuiți ai soartei mesaje amestecate? Chiar, cine își mai
dorește să-i vadă din nou la ușă? Să mai încerce să se hrănească cu iluzia că
chiar i-ar păsa vreunui doctor de ei?
Cumnata
mea merge pentru un consult la un pneumolog dintr-o policlinică din urbea mea
natală. Așteaptă o oră și un sfert la ușa unui cabinet din care răzbăteau
sunete ce nu aveau de-a face cu dialogul vreunei consultații medicale. Nu vă
antrenați fantezia prea mult: chicoteli și cuvinte spuse tare dintr-un arsenal
lingvistic diferit de cel medical. Iese o domnișoară care nu părea deloc să
sufere de plămâni, iar cumnata așteaptă încă trei sferturi de oră să fie invitată
în cabinet de medicul care fusese informat din prima secundă că are pe cineva
la ușă.
La
capătul a doua ore de așteptare (și a răbdării), intră în cabinetul medicului
și îi tulbură solitudinea de care tocmai se bucura, solicitând consultația la
care ar fi avut dreptul cu mult timp în urmă. Pe buna dreptate, doctorița, care
deodată s-a trădat grăind articulat, se arată indignată de tupeul acestei
ființe de specie inferioară de a-i tulbura liniștea pe care și-o câștigase
într-o carieră îndelung muncită. Ca să îi arate cine este și cât știe ea, i-a
mai și spus pacientei că minte atunci când nu recunoaște că, în urmă cu câteva
zile, în gardă la UPU i-ar fi făcut o radiografie la plămâni, atunci când s-a
prezentat pentru o fractură de falangă distală a unui deget de la mână. Nici
măcar documentele medicale care certificau momentul nu i-au zdruncinat credința
că pacienta a venit hotărâtă să o tragă în piept. Niciun efort nu e prea mic în
a descuraja pe cineva să se gândească măcar că ar putea obține o consultație la
medic.
De
regulă, spun anecdote frumoase, în speranța că atrag comportamente frumoase.
Sufăr când tagma medicală este pusă la zid pe nedrept. Sufăr și atunci când
este pusă la zid pe bună dreptate. Am ascultat cele de mai sus cu un sentiment
de mânie și neputință. Cred că breasla medicală trebuie să își creeze mecanisme
prin care astfel de incidente să fie inacceptabile și eliminate pentru
totdeauna. Medicii sunt cei care trebuie să definească ceea ce este acceptabil
și ce nu. Și da, uneori absența cuvintelor este mai expresivă decât orice
construcție lingvistică.