Citatul alăturat îşi are originea într-un
articol recent semnat de bine-cunoscutul ziarist american David Brooks
în New York Times, unul din cele mai importante cotidiene din lume.
Întrebarea sa retorică e mai mult decât provocatoare: oare dacă te-ai întoarce
în timp, ştiind azi ceea ce nu ştiai ieri, l-ai sugruma pe Hitler? Răspunsul,
câteva fraze mai jos, e cel aşteptat: nu poţi lua hotărâri corecte în legătură
cu trecutul bazându-te pe datele pe care le posezi azi, acest exerciţiu mintal
e complet inutil şi chiar periculos, pentru că te abate de la ceea ce ar trebui
într-adevăr să faci după ce ai analizat greşelile trecutului: să înveţi din ele
şi să-ţi croieşti un drum de viitor, pe cât se poate evitând greşeli similare.
„Nu poţi sări de două ori în acelaşi râu adânc“, menţionează Brooks; cu alte
cuvinte, greşelile din trecut ar trebui să te păzească de cele care stau la
pândă în acest moment.
Dar nu toţi sunt de acord cu ideea pildei
greşelilor din trecut. Pe vremea mea se definea experienţa ca aceeaşi greşeală
făcută 20 ani mai târziu. Unii ştiu să se remarce prin fidelitatea faţă de
propriile lor greşeli şi nu se lasă influenţaţi de urmările acestora. Îmi vine
în minte celebra anecdotă despre jucătorul de poker avertizat de un prieten că
partenerii de joc trişează şi care remarcă doar că nu poate părăsi masa pentru
că deja a pierdut prea mult.
Oare s-ar găsi vreun îndrăzneţ care să se
încumete să scrie istoria erorilor medicinii de-a lungul timpurilor – a acelor
erori care au produs cataclisme, naţionale, universale sau individuale? Căci
istoria medicinii e plină de erori fundamentale cu efect tragic, de la luarea
de sânge în cantităţi remarcabile pentru a remedia un lung şir de maladii
(metodă care se pare că ar fi produs decesul prematur al preşedintelui american
George Washington) sau trepanaţiile craniene pentru a îndepărta duhurile rele şi
până la interdicţia pacientului cu un infarct miocardic acut de a părăsi patul
în primele şase săptămâni după atac. O bună parte (poate cea mai mare) a
erorilor medicale îşi are originea în ignoranţa vremurilor în care erau la
modă. Explozia exponenţială de date ştiinţifice caracterizează doar ultimul
secol, iar distanţele geografice şi lipsa de comunicaţii au fost motivele
pentru care, timp de generaţii, unele progrese medicale (dar nu numai) erau
complet necunoscute la câteva sute de kilometri depărtare.
Nici imaginaţia slujitorilor medicinii nu a
fost întotdeauna utilizată practic de cei care ar fi trebuit să distingă
importanţa unor descoperiri în folosul tratamentului şi al ameliorării suferinţei.
De la descoperirea efectelor paralizante ale curarei de către Claude Bernard, la
mijlocul secolului XIX, şi până la folosirea acestei otrăvi în practica
anestezică pentru producerea relaxării necesare actului chirurgical a trecut
aproape un secol.
În tinereţea mea profesională, am avut
nenumărate ocazii de a participa la intervenţii chirurgicale, socotite la acea
vreme ca binefăcătoare sau chiar unice în rezolvarea unor cazuri altminteri
condamnate. Câteva exemple mi-au rămas încă în memorie: operaţia Coffey
(cistectomia totală cu implantarea ureterelor în rectosigmoid), abandonată din
cauza gravei incidenţe de infecţii urinare şi producerea de alcaloză
hipercloremică indusă de reabsorbţia sanguină de clor urinar la nivel
intestinal, sau rezecţia gastrică subtotală indicată în caz de ulcer
gastroduodenal sângerând, operaţie mutilantă, ce transforma pacientul în
invalid pe viaţă. Însă nimeni nu poate reproşa strămoşilor noştri profesionali
o atitudine terapeutică bazată pe datele şi experienţa acumulate până în acel
moment. Pentru că la ce te puteai aştepta de la un medic pus la punct cu
ultimele achiziţii în domeniu, dar care nu puteau rezolva o problemă de
nerezolvat la acea dată?
Nu e greu să ai idei noi, ceea ce e foarte
greu e să te dezbari de cele vechi. Ceea ce implică fraza lui Brooks e
pericolul creat de incapacitatea unora dintre noi de a decela o greşeală din
trecut şi de a se îndepărta de ea data următoare. Oare câţi ani i-a trebuit
anesteziei moderne să renunţe la „metoda Liverpool“, cea care folosea doar
droguri anestezice intravenoase, cu efect imediat şi cu crearea de condiţii
excelente pentru chirurgul operator, dar care se însoţea de un procent crescut
de trezire accidentală în timpul anesteziei generale, aşa-numita „accidental
awareness“? Doar apariţia monitorizării computerizate EEG a permis
întoarcerea la aşa-numita anestezie totală intravenoasă (TIVA), cu toate
efectele sale pozitive şi cu un foarte mic procent de treziri accidentale.
Şi, dacă mi-e permis a trage încă o dată
„spuza pe turta mea“, aş aminti împotrivirea timp de ani de zile a medicului
anestezist în a considera anestezia „lombară“ (rahidiană sau peridurală) ca
metodă de elecţie în cezariană, în ciuda dovezilor mai mult decât elocvente
indicând superioritatea anesteziei regionale asupra celei generale în acest tip
de intervenţie.
Inerţia dublată de un ego pompos şi
infatuat, acesta e pericolul progresului – în toate domeniile, nu mai puţin în
medicină. Ne e greu să schimbăm macazul, să acceptăm greşelile efectuate în
trecut şi, cu cât avansăm în vârstă (şi în ierarhia profesională), inerţia devine
mai puternică şi piedicile în calea schimbărilor mai greu de surmontat. Aici nu
e vorba numai de împietrirea individului pe aceeaşi poziţie de conducător prea
mulţi ani, deşi şi acest aspect merită a fi luat în considerare (în prezent, în
Israel, se vorbeşte insistent despre necesitatea limitării poziţiei de şef de
unitate sau de clinică la un număr de ani), ci de ceva mult mai serios şi mai
grav: mentalitatea.
Mentalitatea nu se schimbă cu uşurinţă şi
schimbarea nu vine de la sine. Procesul e unul educativ, continuu, progresiv,
acompaniat de paşi mici (dar siguri) în direcţia dorită. „Sunteţi profesor
universitar, ar trebui să ştiţi tot“, mă apostrofase delicat un pacient căruia
avusesem curajul de a-i spune că nu cunosc răspunsul la întrebarea pusă. Nu,
noi nu ştim tot, pentru simplul motiv că nu mai putem şti tot, pentru că acest
„tot“ a devenit gigant, incomensurabil, imposibil de acumulat. Dar suntem
obligaţi să recunoaştem – în faţa noastră şi în faţa altora – că nu ştim totul.
Odată împăcaţi cu ideea limitelor proprii, drumul spre schimbarea de direcţie
devine mai scurt şi mai lin. Experienţa va trece prin ciurul noilor achiziţii,
va fi examinată sub lupa noilor dovezi şi, la nevoie, va deveni istorie.
Nu demult, într-una din vizitele mele în
România, propusesem unor colegi de breaslă un simpozion de o jumătate de zi în
care să aducem la cunoştinţa noii generaţii de confraţi câteva din metodele
noastre de lucru de acum o jumătate de secol, pentru a arăta care e procesul pe
care romanii îl numeau sic transit gloria mundi, cum dispar metode
odinioară considerate de necombătut, cum sunt înlocuite de altele, care e
procesul de acceptare a ideilor noi. Încă sunt în aşteptarea celui sau celor
dispuşi să ridice mănuşa şi să-şi ia inima în dinţi organizând un eveniment ştiinţific
axat nu pe blagoslovita istorie a meseriei noastre, ci pe căutarea atentă a
metodelor azvârlite la lada de gunoi a istoriei, deja uitate.
Cât despre privirea critică înspre trecut,
David Brooks a făcut-o. Adept făţiş al invaziei americane în Afganistan şi
Irak, el declară acum: „Din punctul de vedere al avantajelor oferite de datele
existente azi, decizia [americană] de a porni războiul a fost o clară eroare,
comisă de preşedintele G. W. Bush şi aprobată de 72% din populaţia americană“.
Azi, Brooks e un partizan înfocat al preşedintelui Obama. Oare vom asista
într-un viitor nu prea îndepărtat la o nouă schimbare de opinie, bazată pe
datele existente azi? Vom trăi şi vom vedea.
|
 „La întrebarea pe care şi-o
pun unii, dacă ai dori să mergi înapoi şi să‑ţi repari propriile greşeli,
răspunsul e inexistent. Adevărata dilemă e următoarea: oare eşti posesorul
inteligenţei necesare pentru a învăţa din propriile-ţi greşeli şi a merge
înainte?“ (David Brooks, n. 1961)
|
