Newsflash

Examene de 24 de ore

de Dr. Ştefan GUTUE - oct. 26 2015
Examene de 24 de ore
     Gărzile reprezintă cea mai spectaculoasă activitate din spital. Nici nu știu cum să le definesc mai bine. Pentru micul rezident, a fi de gardă este ca și cum ai da timp de 24 de ore un șir lung de examene practice asemenea celor din facultate, doar că de data asta nu ai ocazia să afli de la colegii care au intrat primii la examen ce are pacientul. În fața cazurilor care se prezintă, ai două modalități de abordare: să te eschivezi sau să chemi pe cineva să te ajute.
     La primele gărzi e firesc să stai mereu cu cineva și să înveți cum se abordează cazul unui pacient. După câteva luni însă, e caraghios să faci la fel pentru toate cazurile. E ca și cum ai avea 18 ani și încă ai vrea să fii alăptat. Pur și simplu nu e normal. Plus că a sta la mâna altor colegi e foarte obositor și sentimentul de rușine față de pacientul care se uită la tine când chemi un „doctor“ e de-a dreptul groaznic. Pe mine m-a obosit acest mod de abordare al gărzilor. Frica nu face decât să te țină pe loc și nu te va lăsa să evoluezi.
     A doua variantă de abordare a gărzilor este să faci precum pușcașii marini, „să fii tot ce poți fi“, adică să înfrunți cazurile și să lași la o parte frica. Eu am ajuns în a două etapă după ce m-am săturat să îmi fie teamă de pacienți, să mă tot ascund de cazurile venite și să tot cer părerea colegilor la fiecare caz. Am realizat că, înainte de ei, mai pot asculta și părerea altcuiva: a mea. Să luăm scenariul cel mai prost posibil, cel puțin cel care m-a torturat în suficiente gărzi: echipa de gardă este sus în sala de operație în timp ce eu rămân singur să mă descurc cu pacienții veniți la camera de gardă. „Văleu, mamă!“, ar zice unii, cum am făcut și eu. Să te rogi la Dumnezeu să nu existe nicio prezentare la camera de gardă într-un spital mare de urgență timp de două ore nu funcționează, e testat personal (am început să fac gărzi încă din prima săptămână de stagiu la chirurgie generală, stagiu cu care am și început rezidențiatul).
     Primul lucru pe care trebuie să îl faci când sosește un pacient este să te lămurești ce se întâmplă cu el. Anamneza e un instrument foarte util, așa cum ni s-a spus de nenumărate ori în anii de facultate, dar care de multe ori este folosit insuficient din cauza fricii. Frica de pacient (dar și graba de a te lămuri cât mai repede, de multe ori mulțumindu-te cu mirajul primului diagnostic) îți blochează gândirea, te face să accepți un diagnostic la prima vedere ori sugerat de pacient sau aparținători și să nu mai cauți alte răspunsuri. La fel și pregătirea insuficientă, fără discuție. Poate de aceea există și expresia: „vezi ceea ce știi“. Așa că, pentru început, vorbește cu pacientul.
     Există un protocol al anamnezei, dar cel mai probabil îl vei uita complet. Nu e nimic, întreabă-l pentru început ce îl doare, de ce a venit. După asta, încearcă să pui întrebări care să contureze un tablou clinic caracteristic pentru ceva. Dacă nu se conturează nimic, nu e o dramă, dar încearcă să afli cât mai multe informații de la pacient despre problema lui de sănătate. Păstrează-ți calmul, unii pacienți exagerează semnele și simptomele și încearcă să sugereze un diagnostic, alții sunt însoțiți de rude care vor spune clar de ce investigații și tratamente au nevoie pacienții. Mintea ta nu poate gândi decât dacă este limpede, așa că roagă rudele să viziteze holul spitalului și pe pacient să se calmeze și să răspundă.
     Îmi amintesc de una din gărzile de la început, când în camera de gardă a dat buzna următorul alai: o pacientă aflată în comă superficială, asistentul de pe ambulanță, fiica pacientei și medicul din unitatea de primiri urgențe. Patru oameni în alertă împotriva unui rezident nefericit și ofilit de spaimă, aflat la una din primele sale gărzi din carieră. Fiica îmi spunea că pacienta nu s-a mai trezit din somn de dimineață, medicul din UPU îmi flutura o radiografie abdominală simplă în care „se schițau imagini hidroaerice“ (era de fapt aerocolie) și îmi și pusese un diagnostic „blitzkrieg“: pacienta a făcut un accident vascular cerebral și apoi ocluzie intestinală, așa, ca să îmi facă mie garda grea; asistentul de pe ambulanță îmi spunea că trebuie să decid repede ce fac cu pacienta, pentru că el trebuie să plece, fiind solicitat la alt caz. Vă dați seama cum e să îi auzi pe toți cei trei în același timp și să mai și faci pe tine de frică? Ce am făcut eu? Simplu, am luat-o la fugă pe scări și i-am povestit chirurgului șef cu care eram de gardă diagnosticul împrumutat de la medicul din UPU. Nici măcar o clipă nu mi-am folosit creierul, numai mușchii de la picioare, ca să fug mai repede pe scări. Chirurgul a venit în camera de gardă, a vorbit cu aparținătoarea pacientei, s-a uitat la radiografie cu calm, bineînțeles că nu a văzut nicio imagine hidroaerică, și apoi s-a apropiat să consulte pacienta. Halena cu miros de mere verzi vă spune ceva? Următorul pas a fost să ceară o glicemie rapidă și... surpriză! Glicemie de 672 mg/dl. O asemenea hiperglicemie a dus pacienta în comă și s-a instalat și o pareză intestinală care explica „imaginile hidroaerice“ din imaginația mea.
     Dacă Dr. House ar fi fost cu mine în camera de gardă, precis m-ar fi pocnit cu bastonul lui de lemn. Să reluăm filmul greșelilor mele și să le analizăm un pic. Mi s-a făcut frică. Îmi era, de fapt, încă de dinainte de a veni pacienta, fiindcă trebuia să asigur de unul singur garda, dar, odată ce au dat toți buzna în cameră, frica a pus complet stăpânire pe mine. Mi-a anulat toată gândirea logică și îmi dicta doar „fugi și cheamă pe cineva, nu vezi că situația te depășește?“. Din cauza fricii, am acceptat foarte ușor diagnosticul propus, fără să mă gândesc dacă e măcar adevărat sau nu. Am uitat să vorbesc cu fiica pacientei, să întreb cum a ajuns în situația respectivă, dacă a avut vreo boală, dacă lua vreun tratament, ce să mai, să fac anamneza. Despre interpretarea lucidă a radiografiei nici nu mai are sens să pomenesc. Iar despre asocierea cel puțin bizară a „AVC cu ocluzie intestinală“ nu pot decât să râd acum. Mai mult decât toate acestea, când am trecut pe lângă pacientă, nici nu am sesizat halena specifică, având în vedere că era luna ianuarie și merele verzi nu creșteau în curtea spitalului.
     Cinci greșeli mari în mai puțin de două minute – probabil că am stabilit un record nou în spital la capitolul prostie. Culmea, diagnosticul s-a deslușit cu ajutorul anamnezei și al unui minim examen clinic. Nici măcar nu era caz chirurgical. Era, într-adevăr, o urgență, dar nu chirurgicală! Toate astea puteau fi evitate cu puțină stăpânire de sine. Și cu încredere în forțele proprii.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe