„Nu voi prescrie niciodată otrăvuri, chiar
dacă mi se va cere, şi nici nu voi da sfaturi în această privinţă.“ (Hipocrate)
Daca veţi vizita Olanda, s-ar putea să vedeţi un microbuz precum cel din
imaginea alăturată. Din simbolurile pictate pe el veţi înţelege mai greu ce fel
de servicii oferă, dar, dacă veţi vedea microbuzul parcat în faţa unei case,
puteţi fi siguri că asistaţi la derularea businessului pe care îl practică:
firma furnizează moarte la domiciliu. Începând din 2001, Olanda a legiferat
eutanasia cu contribuţia personalului medical. La început, lucrurile au mers
mai încet, dar „progresul“ s-a înregistrat în doar câţiva ani: în 2006 au fost
„rezolvate“ 2.400 de cazuri, în 2013 peste 4.800, iar 2014 pare să fi fost şi
el un an bun, de vreme ce cei „ajutaţi“ pare că s-au apropiat de 6.000 de
cazuri.
Belgia a urmat exemplul Olandei în 2002, când a decis – prin vot
parlamentar – să transforme eutanasia medicală într-un proces legal, dar a mai
adăugat ceva: a extins eutanasia şi la copii. Această extindere a legii a fost
adoptată ulterior şi de Olanda, cerându-se acordul părinţilor pentru copiii de
vârstă mică, dar lăsându-se libertatea de decizie în cazul adolescenţilor.
Legislaţia olandeză a decis că eutanasia poate fi aplicată celor care au
„o suferinţă de nesuportat şi fără speranţă“, fără să facă nicio menţiune
despre incurabilitatea bolii care ar motiva-o, nici despre durata de supravieţuire
estimată la cel în cauză.
„Moartea cea
bună“
Practica eutanasiei constă în administrarea unor substanţe intravenoase
care induc întâi o anestezie profundă (tiopental de sodiu), urmată de
administrarea unui agent curarizant (pancuronium), care opreşte respiraţia.
Este o tehnică similară cu cea folosită în mai multe state americane pentru
executarea sentinţei de moarte.
Eutanasia – numită de cei care o susţin „moartea cea bună“, „moartea cu
demnitate“ sau „moartea prin caritate“ – are o istorie veche. În Antichitate,
printre cei mai cunoscuţi susţinători ai ideii au fost Socrate, Platon şi Seneca
cel Bătrân, dar Hipocrate din Kos, părintele medicinii moderne, s-a opus
categoric eutanasiei şi avorturilor, neacceptând nicio excepţie.
În „Viaţa medicală“ nr. 1/2015, dr. Marinela van den Heuvel-Olăroiu se
declara mulţumită de faptul că s-au făcut progrese în prelevarea de organe de
transplantat de la cei care sunt eutanasiaţi, chiar dacă aceasta implică neplăcerea
de a face procedura prin internarea în spital, renunţând deci la confortul de a
avea actul final petrecut în propria locuinţă. De fapt, apelul la eutanasierea
medicală în cazurile „fără speranţă“ este opinia dominantă în rândul populaţiei
din ţara lalelelor, unde, la zece ani de la legalizarea eutanasiei medicale, a
existat o puternică mişcare populară „Dreptul de a alege sfârşitul“ (Out of free will), care a preconizat ca
orice persoană mai vârstnică de 70 de ani să aibă dreptul ca, indiferent de
starea de sănătate, să solicite eutanasia medicală. Propunerea nu a trecut de
organele legislative.
Kathryn Jean Lopez a publicat rezultatele unei anchete realizate în
Belgia (National Review din 26
ianuarie 2015), conform căreia nu toţi cetăţenii sunt de acord cu aşa-zisa
„moarte cu demnitate“ şi că mulţi cred că, de fapt, situaţia creată devine
periculoasă pentru indivizii vulnerabili, în special cei deprimaţi. Mulţi
doctori dau cu prea multă uşurinţă sfatul de a sfârşi existenţa celor care,
altfel, ar putea trăi perioade îndelungate, dacă ar fi bine trataţi. Tom
Mortier, fiul unei bolnave care s-a aflat la un pas de moartea la care era
împinsă de propriul ei oncolog, spune: „Belgia este astăzi o ţară sinucigaşă,
care a ajuns la o medie de şapte sinucideri pe zi“. El, ca şi alţii, aduc în
discuţie rapoarte recente din Olanda şi Belgia, care arată că mulţi din cei
eutanasiaţi sunt bolnavi mintali şi că numărul acestora creşte. Liz Lovett, mamă
a patru copii, care suferă de un cancer renal incurabil, a spus: „Din momentul
în care ai etichetat sinuciderea ca un act de demnitate, aceasta face ca eu să
fiu privită ca o persoană nedemnă, fiindcă nu accept să mă omor. Pentru mine
viaţa e demnitate şi voi aştepta cu demnitate moartea, când va veni“.
Eutanasia
este ilegală în SUA
În
Statele Unite ale Americii, eutanasia este ilegală. Patru state americane
(Vermont, Oregon, Montana şi Washington) permit sinuciderea asistată. Un
comitat (Bernalilo) din statul New Mexico permite, de asemenea, această
procedură. Pentru sinucidere asistată, în Montana, se cere hotărârea unei
instanţe judecătoreşti.
Care este diferenţa între eutanasia medicală şi sinucidere cu consimţământ
medical? În sinuciderea asistată, medicul prescrie o doză letală de medicament,
pe care bolnavul decide când să o ia. Criteriile sunt stricte: boala
nevindecabilă şi durata de supravieţuire estimată sub şase luni. Personalul
medical nu este implicat în actul şi momentul sinuciderii, cu excepţia completării
prescripţiei. În documentaţia medicului care eliberează reţeta trebuie să fie
prezente toate datele care confirmă condiţia de boală, stagiul şi durata de
supravieţuire.
Momentul Kevorkian a fost o etapă foarte controversată în istoria
medicinii americane. Jacob „Jack“ Kevorkian (1928–2011), poreclit „Doctorul
Moarte“, a fost un anatomopatolog din
statul Michigan, care a devenit un pionier al eutanasiei medicale în Statele
Unite. A iniţiat procedura de eutanasiere la circa 130 de pacienţi, a fost
judecat pentru omor de patru ori şi condamnat în cele din urmă. A fost
încarcerat pentru opt ani, după ce s-a dovedit că a fost direct implicat
într-un caz de eutanasie voluntară. Între cei eutanasiaţi de dr. Kevorkian, mulţi
nu sufereau de boli terminale, unii au avut tulburări psihice şi multe din
cazurile lui aveau un prognostic de supravieţuire îndelungată. Prin aceasta,
dr. Kevorkian a scos în evidenţă cât de uşor este să se ajungă la abuzuri, dacă
procedurile de eutanasie devin legale şi larg accesibile şi el a contribuit la
discreditarea ideii şi la răspândirea unei atitudini sceptice în rândul populaţiei
şi al comunităţilor medicale americane, în legătură cu moartea indusă.
Religie şi
morală
În
religia şi morala iudeo-creştină, care stau la baza eticii lumii moderne
europene şi americane, omorul şi sinuciderea sunt proscrise şi condamnate.
Înclinaţia de a accepta – sau chiar a cere – un sfârşit de viaţă indus de
profesioniştii medicali pare să fie mai frecventă în ţările unde secularismul
învinge credinţa. Argumentul că aceasta ar fi singura cale de a „curma suferinţele
de nesuportat“ este fals: medicina modernă dispune de toate mijloacele pentru a
controla, în orice condiţii, suferinţa dureroasă şi anxietatea indusă de
durere.
Când este vorba de copii nefericiţi, născuţi cu malformaţii
incompatibile cu viaţa, este logic să nu se recurgă la terapie intensivă sau
procedee de resuscitare, adăugând tratamentul potrivit pentru simptomele
negative, ale unei vieţi care este lăsată să se stingă în mod natural. Reţinerea
de a aplica resuscitarea, în cazul opririi cardiace, la cei cu afecţiuni
dincolo de potenţialul de tratament, este larg aplicată în spitalele americane şi
este documentată prin acordul bolnavilor şi aparţinătorilor. Dar moartea nu
este indusă de personalul medical.
Când un
bolnav ajunge în faza de ireversibilitate (decerebrare, multiple insuficienţe
de organ, traumatisme incompatibile cu supravieţuirea, come avansate), terapia
este limitată la hidratare-nutriţie, controlul durerii şi reconsiderarea nevoii
de reanimare (ventilator, rinichi artificial, suport circulator etc.). Pentru
mulţi dintre cei care au boli prea avansate pentru a putea fi tratate, este
aleasă soluţia terapiei în aşezăminte de tip hospice: bolnavul continuă să fie îngrijit, simptomele lui sunt
controlate, dar sfârşitul vieţii este cel natural, nu unul provocat.
Spre deosebire de aşa-zisele „ştiinţe exacte“, medicina, cu toate
progresele ei, continuă să aibă o variabilitate imensă în felul în care se
manifestă afecţiunile şi în felul în care răspund bolnavii la tratament. Un
principiu solid pentru cei care practică medicina este optimismul, de care are
nevoie şi doctorul care îşi asumă tratamentul, dar şi cel suferind. Medicul
este cel care are privilegiul de a-şi încuraja bolnavii, de a-i face să creadă
că sunt soluţii în cazul lor. Şi, de cele mai multe ori, chiar sunt.
Descurajarea bolnavilor şi abandonul nu trebuie lăsate să câştige gândirea
noilor generaţii de medici.
Este o mare diferenţă să fii de acord cu renunţarea la terapie în cazul
unui nou-născut anencefalic sau să accepţi eutanasierea unei bolnave profund
deprimate, dezorientate şi dependente de medicul ei, care îi recomandă moartea.
În cazul unui doctor care se întâmplă să fie un activist în favoarea
eutanasiei, ideologia devine precumpănitoare faţă de adevărata compasiune şi faţă
de adevăratul devotament pentru bolnav.
Argumente
pro
Argumentele
celor care susţin eutanasia şi sinuciderea asistată nu sunt multe: dreptul de a
avea un sfârşit fără durere (despre care am argumentat că este o afirmaţie
inexactă), nevoia acută de organe de transplant în societatea de astăzi şi, în
sfârşit, un argument mai rar declarat oficial, reducerea cheltuielilor în
sistemul medical. Două din trei se arată a fi argumente materiale, nu de
caritate.
Oponenţii aduc în atenţia opiniei publice că
în ţările unde eutanasia este legală, bolnavii şi familiile lor sunt adeseori
supuşi unei presiuni din partea personalului medical pentru a-şi da consimţământul
şi că, în multe cazuri de sinucidere, există o persoană care dă medicamentul
bolnavului (rudă, soră, îngrijitor). Este cea de a doua persoană implicată
întotdeauna neinteresată? Alege ea bine şi prin compasiune cel mai potrivit moment
pentru bolnav?
Apoi, cei care nu sunt de acord cu eutanasia
aduc în discuţie riscul ca procedura să fie extinsă de interesele materiale ale
firmelor care recoltează organe de transplant, ale doctorilor corupţi sau ale
administratorilor de spital ghidaţi de economii impuse peste principiile de
etică medicală.
În fine, adversarii morţii induse atrag atenţia
asupra multelor erori care pot apărea atât la luarea deciziei, cât şi la
executarea ei. De curând, o adolescentă din statul Connecticut, care suferea de
un limfom Hodgkin (foarte tratabil, majoritatea bolnavilor se vindecă) a
refuzat chimioterapia şi decizia ei a fost susţinută de părinţi. La solicitarea
medicilor, Curtea Supremă a decis obligativitatea pacientului de a urma
tratamentul.
Cu toate acestea, interesul în intervenţiile
pentru sfârşitul vieţii creşte, atât în societate, cât şi în comunitatea
medicală. În decembrie 2014, Medscape a sondat părerea a 21.531 de medici
americani de toate specialităţile în legătură cu sinuciderea asistată şi 54%
s-au arătat favorabili. Cu zece ani în urmă, erau 48%. Unde vor merge lucrurile
într-o societate modernă, dominată de obsesia confortului, din ce în ce mai puţin
înclinată spre stoicism şi care a arătat de mult că iubeşte medicaţia, că – nu
arareori – foloseşte drogurile şi alege cu mai mare uşurinţă calea uşoară,
autocompătimirea şi victimizarea?
