Veți spune
că-mi lipsește o doagă, că nu am toate țiglele pe casă sau că
iar am visat urât. Păi cum să fie normal? Să te doară sau să ai
o suferință nu tocmai fizică, să te programezi la medic, să te
pregătești pentru consultație, să dai bani și să faci analize
sau alte investigații, poate să și cumperi tratamentul numai ca,
la urmă, să nu-l urmezi. De acord că asta nu aș vedea nici eu ca
fiind normal.
Dar dacă am
redefini normalul? Dacă definiția normalului ar veni de la ceea ce
se întâmplă în general, de la ceea ce face mai toată lumea. Cum
ar arăta normalul în cazul renunțării la tratament? În cazul
statinelor, tratamentului hipertensiunii și medicației
anticoagulante, aderența la 6–12 luni este de 50–75%, iar la doi
ani de doar 25%1.
Și asta se referă doar la cei care au acceptat tratamentul într-o
primă fază. În patologia acută există o mai mare complianță,
mai ales că fazele acute sunt însoțite de suferință manifestă.
Dacă acesta este normalul?
În cele din
urmă, de ce ne cramponăm de o definiție? Indiferent de cum am
defini normalul, medicii își fac treaba, iar pacienți fac tot ce-i
taie pe ei capul. Ei bine, poate că nu este tocmai așa.
Dacă medicul
căruia chiar îi pasă de pacient (valabil și pentru farmacist)
crede că este normal ca pacientul să își urmeze tratamentul
prescris, atunci întreaga responsabilitate pentru succesul
terapeutic se mută la pacient. Medicul se simte dator doar să
prescrie tratamentul pe care el îl consideră cel mai eficient și
de aici încolo este interesul și treaba pacientului să și-l
administreze așa cum i-a fost recomandat. Medicul iese din schemă.
Funcționează, doar că mai stângaci.
Dacă,
dimpotrivă, același medic căruia îi pasă de pacient crede că
este normal ca pacientul să refuze tratamentul (chiar dacă în
timp: puțin câte puțin, medicament cu medicament), atunci el se va
simți responsabil de creșterea ratei de succes cu acest pacient pe
care îl are în față acum. El nu va dori să consulte patru
pacienți ca să vindece sau să amelioreze boala unuia singur.
Medicul va dori ca acest pacient din fața lui să se bucure de
succes terapeutic. Și atunci trece dincolo de prescrierea unei
rețete mai banale sau mai speciale, mai scumpe sau mai puțin
scumpe, mai compensate sau mai cu bani, de prescrierea unui regim de
viață mai realist sau mai puțin realist în cazul celui de față.
El se va ambiționa, va căuta soluții care să se muleze pe
„materialul clientului”, se va simți mai provocat și se va
implica mai mult.
Se spune că
ceea ce este perceput ca fiind real are consecințe reale2.
Pentru sănătatea noastră, a tuturor, dar și pentru sentimentul
unui lucru bine făcut, probabil că este mai potrivit să considerăm
că este normal ca pacientul să refuze tratamentul. „Paradoxul
crucial (...) este că, în timpul consultației, doctorul este cel
care ia deciziile privind tratamentul; după consultație, cel care
ia decizia este pacientul”3.
