Concluzii cu implicaţii
practice, dar şi pentru politicile de sănătate publică
La finalul lunii
trecute, Societatea Europeană de Boli Infecţioase Pediatrice (ESPID), Universitatea
„Transilvania“ din Braşov şi Facultatea de Medicină a Universităţii „Ben
Gurion“ (Israel) au organizat a patra ediţie a
Cursului ESPID de la Braşov, totodată şi a treia ediţie a Cursului est-european
şi mediteranean de boli infecţioase pediatrice, condus de dna dr. Oana
Falup-Pecurariu. Abordând teme de acută
actualitate ale domeniului, programul educaţional de la Braşov reuşeşte,
în fiecare an, să
ofere acces la informaţie de calitate, la personalităţi de prestigiu ale
domeniului,
dar şi la interesante
dezbateri menite să clarifice diverse aspecte ale practicii de specialitate.
Publicăm, în grupajul alăturat, principalele concluzii pe
temele abordate la această ediţie a Cursului, înregistrate
în exclusivitate pentru cititorii săptămânalului „Viaţa medicală“, partener media al reuniunii.
Pertussis,
un diagnostic ce nu ar trebui uitat…
Pertussis este un diagnostic ce trebuie avut
în vedere în cazurile la care tusea durează mai mult de două săptămâni –
probabilitatea de tuse convulsivă, în aceste situaţii, ajunge la 20%. Dacă un
adult are pertussis, suferă din cauza tusei, poate avea perturbări ale somnului
şi eventual vărsături, dar mai important de ştiut este că poate transmite boala
unui copil la care imunizarea nu este finalizată, ceea ce ar duce la apariţia
de forme severe, complicate, la copil. La adult, expresia clinică a bolii poate
varia de la o tuse foarte uşoară până la hernii cauzate de tuse, naştere
prematură la gravide, chiar encefalopatie în unele cazuri.
Vaccinarea antipertussis la copil are o
eficienţă împotriva bolii tipice – adică trei săptămâni de tuse şi simptome
paroxistice, cu sau fără vărsături – de circa 90%, valorile protective fiind de
70–80% pentru formele uşoare. La adult, un studiu american de acum câţiva ani a
demonstrat o eficienţă de aproximativ 92% pentru o doză vaccinală. Nu se cunoaşte
încă durata de protecţie asigurată de vaccinarea adultului, astfel că este
nevoie de studii epidemiologice în acest sens. În plus, deşi administrarea unei
doze booster duce la creşterea
titrului anticorpilor anti-Bordetella
pertussis, acesta nu se corelează cu protecţia faţă de infecţie. Corelaţia
nu poate fi făcută decât clinic. Studiile pe acest subiect sunt prospective,
controlate placebo, iar grupul de adulţi vaccinaţi este urmărit pentru o
perioadă îndelungată. Incidenţa anuală a infecţiei cu B. pertussis la adult, raportată din studii prospective, a fost de
500/100.000, adică un caz la 2.000 de oameni.
În privinţa posibilităţii vaccinării
generale a adulţilor, fiecare ţară ar trebui să analizeze situaţia proprie şi să
decidă în funcţie de diverse variabile: costul vaccinului, costul bolii –
spitalizări, absenteism de la locul de muncă, transmiterea la copii, toate
acestea trebuie puse în ecuaţie şi abia apoi se poate decide asupra raportului
cost/eficienţă al unei eventuale decizii de imunizare. Desigur, este şi o
problemă morală, etică: dacă poţi
preveni o boală, cred că trebuie să o
previi. Pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, ai nevoie însă de datele
epidemiologice. Infecţia cu B. pertussis
la adulţi nu poate fi diagnosticată clinic decât în cazurile cu prezentare
tipică, or, vasta majoritate a cazurilor se prezintă atipic şi boala nu poate
fi recunoscută. Dacă vrei să afli povara socioeconomică a acestei boli, trebuie
să conduci o cercetare prospectivă, raportarea pasivă şi supravegherea nu sunt
suficiente. Tusea convulsivă este, fără niciun dubiu, o boală mult subestimată.
Diagnosticul de certitudine se face prin PCR din exsudatul nazofaringian,
acesta este testul cu sensibilitatea cea mai mare. Desigur, investigaţia nu
este ieftină, dar costurile depind de volumul de teste efectuate…
Cred că iniţiativa dnei dr. Oana
Falup-Pecurariu, de a organiza acest curs în România, este o iniţiativă lăudabilă.
Unul din scopurile Societăţii Europene de Boli Infecţioase Pediatrice este
chiar acesta, de a promova excelenţa în domeniu pe continentul nostru. În acest
sens, este nevoie de mai mulţi specialişti în boli infecţioase pediatrice decât
există, la acest moment. Mulţi copii sunt trataţi de medici de familie, care,
deşi au cunoştinţe bogate, nu sunt specialişti în bolile infecţioase ale
copiilor. Chiar şi mulţi dintre pediatri nu au suficiente cunoştinţe de boli
infecţioase şi, atunci când vine vorba de forme complicate de boală, este
nevoie de personal medical foarte bine pregătit. Pentru a fi specialist în
domeniu, ai nevoie de pregătire şi, atunci când în ţara ta nu există o masă
critică de specialişti – şi nicio ţară din Europa nu dispune de această „masă
critică“ – trebuie să colaborezi la nivel internaţional. ESPID doreşte să susţină
iniţiativele naţionale de organizare a unor programe educaţionale de calitate,
cu un nivel ştiinţific ridicat, cu speakeri de valoare şi cu un conţinut
independent de interesele comerciale. Este cazul Cursului organizat la Braşov,
foarte apreciat de ESPID, motiv pentru care îl susţinem în continuare.
Un alt obiectiv al Societăţii Europene de
Boli Infecţioase Pediatrice, în domeniul reglementărilor europene, este de a
stabili cerinţe specifice de pregătire în bolile infecţioase pediatrice. ESPID
a elaborat deja ghiduri privind modulele care ar trebui să facă parte din
curricula specializării în boli infecţioase pediatrice, dar numai Uniunea
Europeană poate decide asupra obligativităţii curriculei respective. Suntem,
desigur, în contact cu Uniunea Europeană a Medicilor Specialişti, pentru a
defini viitorul specialităţii noastre.
Aspecte critice în infecţia cu MRSA
În infecţiile stafilococice comunitare se înregistrează
o rezistenţă bacteriană crescută la beta-lactamine, ceea ce ridică o serie de
dificultăţi pentru medic, dată fiind preferinţa pentru beta-lactamine. Cele mai
multe infecţii stafilococice sunt cutanate sau de ţesuturi moi şi tratamentul
antibiotic trebuie ales în funcţie de datele locale. În Grecia, între 40 şi 50%
sau chiar mai mult din tulpinile stafilococice izolate în infecţiile comunitare
sunt rezistente la meticilină (MRSA). Nu cunosc datele din România, dar bănuiesc
că nu sunt diferenţe foarte mari în acest sens… Atitudinea terapeutică trebuie
adaptată situaţiei clinice. Dacă este vorba de o infecţie localizată, de mici
dimensiuni, un mic abces, de exemplu, poate fi drenată şi nu este neapărat
necesară administrarea de antibiotice. Din cazurile cu care ne confruntăm,
atunci când este necesară administrarea de antibiotice, trebuie avută în vedere
rezistenţa crescută la beta-lactamine. Alte opţiuni posibile ar fi
trimetoprim-sulfametoxazol sau clindamicina. Din datele privind epidemiologia S. aureus în spitale, ştim că în România
incidenţa MRSA este una din cele mai mari din Europa, dacă nu cea mai mare. Nu
sunt însă disponibile date din ţara dv. privind incidenţa MRSA în infecţiile
comunitare. Aş rezuma aspectele critice din infecţia stafilococică, astfel: dacă
există puroi, trebuie drenat; dacă este un abces mare, pacientul trebuie trimis
la spital; ori de câte ori este posibil, trebuie realizate culturi şi testată
rezistenţa la antibiotice.
ESPID, prin Comitetul ştiinţific şi de
premiere, acordă burse şi finanţări pentru cercetare. Mesajul pe care vreau să-l
transmit este că ne-am bucura să primim mai multe aplicaţii din România, fie
pentru micile granturi de cercetare, fie pentru efectuarea de stagii de pregătire
în străinătate. Sper ca, în anii următori, să organizăm reuniunea anuală ESPID în
România – există deja o aplicaţie depusă de dna dr. Oana Falup-Pecurariu, în
acest sens, pentru 2014, şi sper că va avea succes. Cred că ar fi foarte utilă
organizarea unui congres ESPID în România.
Pneumonia la copil
Medicina actuală începe să înţeleagă că
pneumonia la copil – şi probabil şi la adult – nu este cauzată doar de un virus
sau o bacterie, ci o combinaţie de infecţii. Uneori, deşi tratezi o etiologie, îţi
rămân altele active. Cu toate acestea, pneumonia poate fi prevenită prin
vaccinare, fie antivirală – împotriva gripei sau virusului sinciţial
respirator, la prematuri –, fie antibacteriană – imunizare antipneumococică,
antipertussis, anti-Haemophilus
influenzae tip B.
Cel mai important aspect pentru pneumonia
comunitară este prevenţia. Şi nu este vorba doar de vaccinuri, ci şi de
evitarea fumatului, aerului poluat, asigurarea unei nutriţii adecvate… În
privinţa tratamentului, acesta trebuie să ţină seama de caracteristicile
locale. De exemplu, ştim că în România se folosesc multe antibiotice, ceea ce a
condus la apariţia de numeroase tulpini rezistente. În acest sens, trebuie întâi
redusă utilizarea antibioticelor, iar indicarea antibioticoterapiei trebuie să
se facă raţional: doar la pacienţii care au nevoie de tratament antibiotic şi, în
acele cazuri, doar antibioticul eficient.
Supravegherea epidemiologică activă a infecţiilor
În
privinţa bacteriilor gram negative multidrog rezistente (MDRGNB), suntem îngrijoraţi
în privinţa nivelului foarte ridicat de utilizare a antibioticelor, în special în
sudul Europei, inclusiv în România, deoarece se pune astfel o presiune foarte
mare pe selecţia acestor bacterii, care devin din ce în ce mai greu de tratat.
Un alt aspect important vizează controlul intraspitalicesc al infecţiilor, prin
izolarea pacienţilor cu tulpini multidrog rezistente, dublată de o foarte bună
igienă a mâinilor, ca politică la nivelul întregului spital. Şi nu numai în
spital – igiena mâinilor trebuie asigurată şi în comunitate, în general. Apoi,
consumul de antibiotice trebuie limitat şi de crescătorii de animale pentru
consum, deoarece este foarte ridicat. Iată câteva măsuri care ar trebui să
ajute măcar la stoparea creşterii rezistenţei bacteriene la antibiotice.
În
spital, pe orice secţie pot fi pacienţi cu risc de infecţie cu MDRGNB – de
exemplu, pacienţii cateterizaţi. Desigur, o atenţie deosebită trebuie avută în
secţiile de terapie intensivă – neonatală, pediatrică – unde copiii internaţi
sunt foarte fragili, dar adesea şi în secţiile de hemato-oncologie. Desigur, în
funcţie de specificul local, pot fi şi alte categorii la risc, care trebuie
identificate.
În
privinţa administrării antibioticelor, este important de urmat recomandările
existente. Nu trebuie folosite antibiotice pentru infecţiile virale, de exemplu
în comunitate – aceasta este, de altfel, una din modalităţile de selecţie a
tulpinilor rezistente. Apoi, în spital, este bine să se folosească
antibioticele cu spectrul cel mai îngust posibil, ceea ce implică necesitatea
documentării oricărei infecţii.
Supravegherea
infecţiilor nosocomiale este importantă, deoarece trebuie să ştii ce se întâmplă
în spital, să-ţi adaptezi strategia atunci când apar probleme – ca o serie de
infecţii nosocomiale… Este important şi să analizezi toate datele colectate,
pentru a putea furniza feedback medicilor clinicieni, pe baza căruia să îşi
poată adapta practica.
Pentru a limita apariţia rezistenţei la
antibiotice, desfăşurăm campanii de promovare a igienei mâinilor, pentru
limitarea posibilităţii de transmitere a organismelor, iar rezultatele sunt
apoi comunicate către spitale. Dorim astfel să facem cunoscut faptul că educaţia
în acest sens chiar dă rezultate. Dacă datele respective nu ar fi înregistrate şi
colectate la nivel naţional, nu ar fi posibile comparaţiile. De asemenea, prin
colectarea datelor privind prevalenţa rezistenţei şi utilizarea antibioticelor,
putem apoi să comunicăm direct medicului practician că există o problemă ce
necesită intervenţii. Este însă nevoie de un sistem organizat la nivel naţional,
pentru a realiza comparaţii între secţii similare din diverse spitale, aflând
astfel unde trebuie intervenit cu prioritate.
În
Belgia, există obligativitatea supravegherii infecţiilor în mai multe privinţe:
trebuie comunicate infecţiile cu S.
aureus, rezistent la meticilină, Clostridium
difficile; participăm la supravegherea septicemiilor, comunicăm cazurile de
microorganisme secretoare de beta-lactamaze cu spectru extins (ESBL), precum şi
antibioticele folosite. Aceste date sunt obligatorii.
Antibioticoterapia
pneumoniei comunitare
O
recomandare-cheie pentru pneumonia comunitară o reprezintă utilizarea cu precauţie
a antibioticelor. Asta înseamnă că nu toate cazurile necesită
antibioticoterapie, fiind posibilă şi monitorizarea pacienţilor în primele luni
sau în primii ani de viaţă, atunci când există un dubiu asupra diagnosticului. În
acest sens, pediatrul trebuie să vadă copilul la domiciliu. Dacă avem
certitudinea diagnosticului de pneumonie bacteriană, trebuie utilizat un
algoritm care să ia în calcul întâi vârsta copilului (prevalenţa patogenilor
diferă de la o grupă de vârstă la alta), apoi severitatea bolii. Pe baza
acestor informaţii, pediatrul trebuie să decidă asupra terapiei cu antibiotice:
poate fi monoterapie. La nou-născut, e vorba în principal de patogeni dobândiţi
la naştere, iar tratamentul de primă linie constă în administrarea intravenoasă
de ampicilină şi aminoglicozid (cu monitorizarea atentă a nivelului seric,
pentru evitarea ototoxicităţii). Între una şi trei luni, beta-lactaminele sunt
antibioticele de elecţie, dar nu trebuie omisă posibilitatea pneumoniei cu Bordetella pertussis sau Chlamydia trachomatis, caz în care de
primă intenţie sunt macrolidele. De la patru luni la cinci ani, principalul
patogen este Streptococcus pneumoniae
şi beta-lactaminele sunt de elecţie, dar în cazurile grave trebuie avute în
vedere şi infecţiile cu Mycoplasma, Haemophilus influenzae sau Staphylococcus aureus, astfel că terapia
de linia a doua include amoxicilina cu clavulanat şi cefalosporinele, iar în
cazurile grave se poate începe cu o terapie combinată beta-lactamine plus
macrolide. O altă situaţie întâlnim la copiii cu vârsta peste cinci ani, unde
combinaţia beta-lactamine plus macrolide este, la fel, indicată în cazurile
severe, dar monoterapia indicată în formele uşoare sau moderate de pneumonie
comunitară se face cu macrolide, având în vedere frecvenţa infecţiei cu Mycoplasma.
Prezenţa
bacteriilor obişnuite în aspiratul nazofaringian sau la exsudatul faringian – S. pneumoniae, H. influenzae, S. aureus
etc. – nu are o semnificaţie patologică. Mai mult, chiar şi în caz de boală,
corelaţia există doar cu otita medie, nu cu pneumonia. Pentru practica clinică,
nu este corect să efectuezi astfel de recoltări pentru bacteriile „tradiţionale“,
deoarece nu se corelează cu boala. Utilitatea lor există doar în cazurile în
care se cercetează prezenţa virusurilor sau a infecţiei cu Mycoplasma.
Imunizarea
maternă este un alt subiect asupra căruia aş vrea să fac câteva observaţii. Din
dovezile obţinute în ţările în curs de dezvoltare a reieşit importanţa vaccinării
antitetanice materne pentru prevenţia tetanosului neonatal. Apoi, e o discuţie întreagă
asupra gripei. S-a demonstrat că vaccinarea antigripală a gravidei este utilă,
dat fiind riscul crescut al femeii însărcinate de spitalizare în caz de gripă,
dar totodată este şi sigură, indiferent în ce trimestru de sarcină se face.
Dar, dacă luăm în discuţie beneficiul copilului, sunt date interesante din
studii efectuate în Bangladesh şi în Africa, contrastând cu rezultatele obţinute
în SUA sau Marea Britanie, în privinţa existenţei unui beneficiu real pentru
copil. Chiar şi aşa, date fiind beneficiile materne, vaccinarea antigripală în
sarcină rămâne indicată.
Probleme de graniţă
Pe lângă aspectele academice legate de
vaccinuri şi vaccinare, se asociază şi problema practică a implementării
acestora în populaţia generală. Aspectele etice sunt obligatoriu de discutat, poate
că ar fi nevoie chiar de o „Cartă albă“ a aspectelor etice în vaccinare. În
ultimii ani au fost ridicate mai multe probleme în privinţa eticii imunizărilor
şi orice lucru nediscutat poate deveni o mare problemă, periclitând activitatea
de prevenţie specifică prin vaccinare. Organizatorii politicilor de sănătate
trebuie să aibă în vedere şi problemele de bioetică, atunci când demarează un
program nou de vaccinare. Nu numai la noi, dar s-au acumulat diverse tensiuni.
Inevitabil, există un teren conflictual, dat fiind că vaccinarea nu vizează atât
interesul individului, cât pe acela al societăţii. De aici poate să apară o
problemă de graniţă între ce este corect şi ce nu…
Semne
de alarmă pentru EV 71
Infecţia
cu enterovirusuri este foarte răspândită, în special la pacienţii pediatrici. În
unele ţări, precum Taiwan, Malaysia, China, înainte şi în unele ţări europene
precum Bulgaria sau Ungaria, au fost înregistrate epidemii, cu forme severe, în
particular cu tulpina EV 71. Aceasta este cea mai virulentă dintre
enterovirusuri, cea mai patogenă la om, cauzând encefalită, cu mortalitate
ridicată. Infecţia severă apare la copiii cu vârsta sub 3–4 ani. În prezent, nu
a fost identificat niciun agent antiviral eficient împotriva acestei infecţii şi
nu există un vaccin disponibil, deşi se desfăşoară cercetări în această direcţie.
Este important diagnosticul precoce al infecţiei şi tratamentul intensiv. În
unele cazuri, utilizăm administrarea intravenoasă de imunoglobuline. În ţările
din Asia, în care infecţia cu EV 71 este endemică, rata mortalităţii a scăzut
semnificativ datorită unei mai bune recunoaşteri a formelor incipiente de boală.
Medicii – dar şi părinţii – ar trebui să cunoască aşa-numitele „semne de
pericol“ ale infecţiei severe: febră persistentă, apatie, vărsături
incoercibile, inapetenţă şi mioclonii, ca semn specific al infecţiei sistemului
nervos central. Pacienţii astfel identificaţi trebuie internaţi şi monitorizaţi
atent (AV, TA, glicemie); deteriorarea acestor parametri constituie indicaţie
pentru terapie intensivă.
Cu
ochii spre SUA în vaccinarea antivaricelică
Dispunem,
în prezent, de un vaccin antivaricelic foarte eficient, deja utilizat la scară
naţională în SUA şi în unele ţări europene, care reduce substanţial formele de
boală uşoare şi severe, deopotrivă. O observaţie interesantă, în urma vaccinării
pe scară largă din SUA, a fost că protecţia faţă de boală s-a obţinut nu doar
la copiii vaccinaţi, ci şi la cei nevaccinaţi, din cauza efectului de cohortă.
O
ipoteză – neconfirmată încă – referitoare la posibilele efecte ale vaccinării
antivaricelice ia în calcul faptul că, dacă toţi copiii sunt vaccinaţi şi
virusul varicelo-zosterian iese din circulaţie, am putea să ne confruntăm cu un
număr mai mare de cazuri de herpes zoster la generaţiile anterioare celor
vaccinate. Dar această presupunere nu a fost în vreun fel confirmată încă, deşi
în SUA, vaccinarea se face deja de 15 ani. Dar, chiar dacă ipoteza ar fi
confirmată, dispunem de un vaccin antiherpes zoster foarte bun, astfel că nu ar
trebui ca ipoteza amintită să ne oprească de la introducerea vaccinării
antivaricelice a copiilor.
Vaccinul
antivaricelic, destinat populaţiei pediatrice, are o potenţă scăzută, în vreme
ce vaccinul antiherpes zoster, destinat adulţilor, este înalt potent.
Campanii
naţionale de vaccinare antivaricelică există în SUA, de mai bine de 15 ani, dar
şi în Europa. În Spania, programele regionale din Madrid şi Pamplona (Navarra),
de imunizare a copiilor în al doilea an de viaţă, au obţinut în doar doi ani o scădere
cu 90% a incidenţei varicelei şi o reducere cu 50% a spitalizării pentru această
boală. Date fiind dificultăţile economice din prezent, probabil că extinderea şi
în alte regiuni va mai întârzia, dar cu siguranţă că vom ajunge la imunizarea
antivaricelică generală, în Spania. Unul din motivele pentru care încă nu s-a
trecut, în Europa, la vaccinarea antivaricelică generală, este legat de ipoteza
menţionată anterior. Deşi vaccinul antiherpes zoster a fost deja aprobat de
Agenţia Europeană a Medicamentului, el nu este distribuit în Europa. Este un
vaccin obţinut printr-un proces foarte complex, iar producătorul nu are
capacitatea de a-l furniza în întreaga lume, astfel că îşi concentrează
eforturile în câteva ţări, iar restul lumii aşteaptă, pentru a se asigura că
toate aspectele sunt controlate.
Intervenţii necesare în
bronşiolită
Bronşiolita este foarte frecventă la sugar –
până la 20–25% din ei dezvoltă această boală – şi, în proporţie covârşitoare,
este determinată de o infecţie virală, agentul etiologic principal fiind
virusul sinciţial respirator. Severitatea afecţiunii determină frecvent
internarea sugarilor, unii necesită ventilaţie, iar la 1–2% din cazuri survine
decesul pacientului. Trebuie însă precizat că, în mod normal, în spital ar trebui
să ajungă numai copiii cu forme severe. Conform recomandărilor actuale, acel
copil cu stare bună, care primeşte alimentaţia şi este bine hidratat poate sta
la domiciliu. Este mai bine ca formele uşoare şi moderate de bronşiolită să fie
ţinute acasă, internarea poate fi un risc pentru copil, prin posibilitatea
apariţiei unei suprainfecţii bacteriene sau a altei infecţii virale: asta înseamnă
spitalul… Prin abordarea acestui subiect, am vrut să pun accentul pe infecţiile
virale, extrem de frecvent întâlnite în patologia copilului, cu toate că, în
România, din nefericire, înregistrăm un abuz de antibioticoterapie… Până la
80–90% din infecţiile sugarului şi copilului mic sunt virale şi devine, deci,
important să punem un diagnostic corect – în cazul de faţă, preponderent
clinic, nu impune investigaţii paraclinice –, să recunoaştem că este o infecţie
virală şi că antibioticoterapia nu-şi are locul, dar şi să urmărim copiii la
risc de a dezvolta forme severe de boală. Trebuie deci să acordăm o atenţie
specială unor categorii speciale: marii prematuri, copiii cu boală pulmonară
cronică, cu maladii congenitale de cord, cu imunosupresie sau cu boli
neurologice ce interesează musculatura intercostală; d’emblée, aceştia prezintă riscul de a dezvolta o formă severă de boală.
Formele uşoare şi moderate de bronşiolită necesită două principale intervenţii
terapeutice: hidratarea pacientului, care totodată preîntâmpină febra,
consecutiv căreia creşte frecvenţa respiratorie, ce agravează boala, şi apoi
oxigenarea adecvată. Corticoterapia, bronhodilatatoarele – acestea nu sunt, la
momentul actual, susţinute de suficiente dovezi şi sunt rezervate, ca măsuri
terapeutice, formelor disperate.
Criterii terapeutice în
otita medie
Una din temele pe care le-am prezenta a
vizat infecţiile abdominale complicate comunitare, subiect de interes nu doar
pentru medicii infecţionişti, ci şi pentru chirurgi şi microbiologi. Este
important, pentru chirurgia abdominală, să dispui de un laborator de
microbiologie bine pregătit, care să poată realiza culturi cu germeni gram
negativi şi cu anaerobi, în cazurile de peritonită.
Un alt subiect a vizat otita medie purulentă,
o grupă de infecţii otice care necesită tratament antibiotic, spre deosebire de
indicaţiile existente în aceste situaţii până în urmă cu circa un an.
Diagnosticul trebuie însă stabilit cu certitudine, nu mai este suficient ca
pacientul, copilul să aibă febră şi durere otică, şi nici inflamaţia timpanului
nu este de ajuns. Criteriul de bază îl reprezintă bombarea membranei timpanice
spre exterior, semn al acumulării de puroi, al abcesului. În aceste cazuri,
dovezile existente indică necesitatea administrării de antibiotice. Se modifică,
în situaţia respectivă, regula de a nu administra antibiotice pentru otita
medie.
Aş dori să remarc faptul că vaccinarea
antipneumococică nu a fost încă introdusă în România, în cadrul programului naţional
de imunizare, în condiţiile în care în multe ţări ale lumii s-a trecut deja de
la vaccinul antipneumococic heptavalent la cel 13-valent. E greu de înţeles cum
în ţări mult mai puţin dezvoltate, chiar din Africa, vaccinul a fost deja
introdus, iar în România acest lucru nu s-a întâmplat încă.
Infecţia
cu rotavirus: frecventă, dar subdiagnosticată
Am ales ca subiect rotavirusul pentru că suntem
într-o perioadă în care ne confruntăm din plin cu această infecţie, frecventă,
dar subdiagnosticată. Şi mai ales pentru că, deşi dispunem de vaccin, acesta nu
este folosit suficient. Prin vaccinare, practic, prevenim infecţiile severe, cu
deshidratare. Am putea deci să reducem numărul de spitalizări şi povara
economică a acestora. Vaccinul este foarte bine tolerat şi, deşi este utilizat în
România de mai mulţi ani, acoperirea vaccinală este departe de ceea ce ne
dorim. Probabil că avem nevoie de studii epidemiologice realizate la nivel naţional,
pe care sper să le realizăm în anii următori, dovedind astfel incidenţa crescută
a infecţiei, numărul mare de cazuri de infecţie nosocomială cu rotavirus, dar
vrem să aflăm şi ce tulpini circulă în România. Oricum, însă, vaccinarea
antirotavirală ar fi benefică – fie şi numai dacă luăm în calcul numărul de
copii care ajung la camerele de gardă cu boală diareică acută, cu vărsături şi
deshidratare…
Ca organizator, aş descrie ediţia de anul
acesta a Cursului ca una intensă şi interesantă, deopotrivă. Am avut vorbitori
de marcă din ţară – dnele prof. dr. Doina Pleşca, prof. dr. Evelina Moraru,
prof. dr. Doina Azoicăi –, interesante prezentări de cazuri, iar invitaţii din
străinătate au atins subiecte de mare actualitate, pe care le întâlnim în
practica zilnică. Mă bucur să constat nu doar că audienţa a sporit numeric faţă
de anul trecut, ci şi că participarea a fost una activă, dovadă fiind întrebările
şi discuţiile de la finalul fiecărei prezentări, precum şi prezenţa în sală pe întreaga
durată a Cursului.
Pentru anul viitor, ne dorim să adăugăm şi o
secţiune de prezentare activă de postere, în cadrul căreia speakerii invitaţi să
comenteze aspectele pozitive şi negative ale fiecărei lucrări, ceea ce ar
contribui substanţial la îmbunătăţirea activităţii noastre. În felul acesta, am
creşte şi gradul de implicare a participanţilor, de interactivitate a Cursului.
Totodată, vom menţine facilităţile pe care le oferim medicilor rezidenţi şi
studenţilor, de a participa gratuit la acest program educaţional, credem că
este importantă formarea tinerei generaţii, cu atât mai mult cu cât ei pot
astfel să interacţioneze cu vorbitori de prestigiu din domeniu. Ne-am dori, de
asemenea, să participe cât mai mulţi medici specialişti şi primari pediatrie,
boli infecţioase, epidemiologie… Şi, nu în ultimul rând, medici de familie,
care au un cuvânt greu de spus în prevenţie, în mâinile lor se află prevenţia…
Ei pot recomanda direct vaccinarea, în vreme ce noi tratăm bolile deja apărute.
Medicii de familie au posibilitatea extraordinară de a influenţa profund evoluţia
bolilor infecţioase prevenibile prin vaccinare.
Pe baza feedbackului primit de la participanţi,
vom analiza, împreună cu reprezentanţii ESPID, aspectele ce trebuie îmbunătăţite.
Membrii boardului Societăţii Europene de Boli Infecţioase Pediatrice au fost plăcut
impresionaţi de numărul mare de participanţi, de discuţiile dinamice şi de
implicarea audienţei pe temele prezentate.