Greșeala e omenească, omul e supus greșelii, iar medicul este și
el o ființă umană. Iată o scurtă serie de banalități în spatele cărora se
ascunde incapacitatea noastră de a evita greșelile profesionale. O greșeală de
calcul poate duce la o catastrofă financiară, iar o eroare în căutarea unei
adrese poate produce o semnificativă întârziere a programului inițial. Dar o
greșeală medicală poate duce la pierderea de vieți omenești și fiecare dintre
noi are în „palmaresul“ său greșeli de diagnostic, erori de tratament sau
interpretări incorecte ale unor rezultate de laborator. Citatul alăturat
încearcă să pună în evidență absoluta necesitate de a te asigura, ca
profesionist, că s-au luat toate măsurile pentru a evita o greșeală.
Ce trebuie făcut pentru
ca – în fiecare caz și în orice situație – să putem rămâne cu conștiința
împăcată ca am întreprins totul pentru a evita eroarea? Așa cum se întâmplă mai
întotdeauna, e mult mai ușor să dai sfaturi decât să le urmezi cu strictețe. Cu
toate acestea, voi încerca să construiesc pe scurt acel puzzle care ar
trebui să cuprindă în întregime sistemul nostru de a gândi și a acționa în
cazul fiecărui pacient, mai ales în anumite situații critice.
Scriu aceste rânduri în umbra unei manifestări științifice de
valoare, care a căpătat în ultimii ani un caracter de tradiție, și anume cursul
anual de ghiduri și protocoale în anestezie, terapie intensivă și medicină de
urgență, organizat la Timișoara de profesorul Dorel Săndesc. În aparență, o
corectă și judicioasă aplicare o recomandărilor din literatură (și cu aceasta
se ocupă congresul amintit) creează o platoșă eficientă împotriva comiterii de
erori. Aceste prescripții sunt rodul unei intense activități, bazate pe
parcurgerea literaturii existente și pe rezultatele unor studii efectuate după
toate regulile. Majoritatea prezintă ceea ce azi cu toții numim medicina bazată
pe dovezi, adică pe date dovedite în mod incontestabil și nu pe experiența
unora sau altora, oricât ar fi ea de bogată și reușită.
Aplicarea recomandărilor literaturii trecute prin ciurul
exigenței profesionale și intelectuale asigură, într-o foarte semnificativă
măsură, corectitudinea hotărârii luate și are ca efect evitarea alegerii unei
piste greșite de diagnostic sau de tratament. Se spune că dacă toți cei în
cunoștință de cauză ar aplica corect și în orice situație recomandările
dovedite corecte, numărul erorilor medicale ar scădea substanțial. Și atunci,
cum se explică faptul că, în Statele Unite, numărul pacienților care mor anual
din cauza unor erori medicale depășește o sută de mii? Cum se explică
înmulțirea aproape în progresie geometrică a plângerilor pacienților sau
aparținătorilor împotriva unui rezultat nefast?
Fără discuție, una
dintre explicații este necunoașterea și/sau neaplicarea corectă a
prescripțiilor incluse în ghiduri și protocoale. Ignoranța și ignorarea
acestor recomandări duc, în multe cazuri, la rezultate negative, iar procesul
de depistare a erorii și găsirea explicației rezultatului nedorit devine o
sarcină relativ ușoară pentru cei care știu să caute și să găsească greșeli în
munca noastră de rutină (avocați, judecători, experți etc). Dar chiar și
partizanii acerbi ai importanței recomandărilor din literatură se văd nevoiți
să recunoască o realitate neplăcută, anume că și atunci când recomandările
devin literă de lege și sunt aplicate ca atare, nu pot rezolva orice caz, iar
succesul lor nu depășește, din păcate, 90%. Cu alte cuvinte, fiecare al zecelea
pacient e în pericol de a nu beneficia de recomandările literaturii, oricât de
bine ar fi ele aplicate.
Dar mai există un aspect, uneori neglijat sau chiar ignorat:
obligativitatea fiecărui medic de a avea discernământ clinic – acea procedură
intelectuală, care, bazându-se pe fapte dovedite, le îmbină cu experiența personală
și cu o gândire neimpusă de prescripții și produce o concluzie care se
potrivește unui anume pacient. Și numai acestuia! Pentru că (fac iarăși apel la
patrimoniul banalităților medicale) noi nu îngrijim boli, ci bolnavi, și niciun
pacient nu se aseamănă cu celălalt.
În comparație cu
rigurozitatea recomandărilor literaturii, apelul la discernământul clinic se
poate însoți de multe semne de întrebare, perfect justificate. Dar e
incontestabil că, în acele cazuri în care ghidurile și protocoalele nu dau rezultate,
obligativitatea medicului e de a găsi alternative prin care să amelioreze
situația pacientului. Una dintre ele e apelul la un al doilea consult. Am trăit
îndeajuns de mulți ani în mediul medical pentru a mă simți liber să critic
mândria profesională greșit înțeleasă. A apela la ajutorul unui coleg poate
induce, în mod cu totul eronat, senzația de eșec personal, de incapacitate de a
face față unei situații care din punct de vedere profesional îți aparține și
care ar trebui să-și găsească remediul în știința ta de carte și experiența
acumulată de-a lungul unei întregi cariere. Nimic mai greșit! Pentru că nimeni
nu a văzut totul și nimeni nu cunoaște orice i s-ar putea întâmpla unui
pacient. Uneori, opinia unui coleg rezolvă dilema, ușurează calea spre luarea
unei decizii și astfel sunt atinse două scopuri: ajutarea pacientului aflat în
suferință și împăcarea conștiinței medicului curant.
O altă soluție pentru a preveni o eroare de diagnostic și/sau de
tratament este încercarea de a te rupe de gândirea scolastică și de găsi căi
noi pentru a ajunge la adevăr. În (prea?) mulți ani de practică medicală, m-am
lovit nu o dată de inerția gândirii, de încăpățânarea de a dovedi ceea ce
credeam de la bun început și care nu era adevărat, de încercarea de a-mi dovedi
mie și celor din jur că gândirea mea, raționamentul meu profesional sunt fără
cusur. În alte meserii, poate că îndărătnicia dă, până la urmă, rezultate, dar
profesia noastră pretinde un înalt grad de flexibilitate, iar cine se îndoiește
de acest precept să-și aducă aminte definiția diagnosticului diferențial. Acest
proces intelectual, de a distinge o anumită maladie sau stare patologică și a
elimina stări similare care nu se potrivesc pacientului în cauză, face parte
din ceea ce numim noi, medicii, cu mândrie și emfază, aplicarea artei în
medicină. Pentru că toți suntem de acord că medicina e, de fapt, o îmbinare
între știință și artă.
Americanii au zis, cu umorul lor caracteristic, „do not
confuse me with facts“! Cu alte cuvinte, în fața probelor irefutabile, se
cere medicului să lase la o parte egoul său și să se înregimenteze în lupta
pentru salvarea vieții pacientului. A recunoaște o greșeală, mai ales când mai
există o șansă de a o repara, e o dovadă de modestie, probitate profesională și
umanism.
Nimic nu e întâmplător. Citatul alăturat aparține celebrului Georges-Fernand
Widal, cel care a dat numele testului de diagnostic al febrei tifoide.
Înainte de a deveni clinician, Widal s-a dedicat anatomiei patologice, situație
care, fără îndoială, i-a oferit nenumărate ocazii să întâlnească erorile comise
de confrați.
Închei, reîntorcându-mă la fraza de început. Greșeala e umană,
dar inacțiunea în vederea prevenirii sau depistării ei este de neiertat.
|
 „Se poate întâmpla ca un
medic să greșească, dar nu are dreptul să omită un examen sau o probă de
laborator care i-ar fi permis să evite greșeala.“ (Georges-Fernand
Widal, 1862–1929)
|
