Conferinţa internaţională de Radio era în a
doua zi a desfăşurării sale. Discuţiile pe secţiuni se apropiau de sfârşit.
Urmau pauza de prânz şi apoi discuţiile în plen despre „infotismentul“ (informaţia
plus divertismentul) şi etica publicităţii radiofonice.
Prietena mea J., prezenţă vie şi consistentă
în lucrările conferinţei, n-a sesizat trecerea de la secţiuni la pauză. Părea că
nu aude larma bogată, de voci şi de paşi, care părăsea amfiteatrul pentru pauza
la restaurant. Urmărea fascinată o idee, o testa cu voce tare pe mine, fără să
se ridice din scaun. La un moment dat însă, observând că rămăsesem ultimele, a
sărit în sus, bucuroasă că avea la dispoziţie încă 90 de minute ca să-şi
termine gândul. A sărit în sus, a păşit pe o treaptă, dar a călcat strâmb şi
s-a prăbuşit pe scările amfiteatrului. Un şofer de taxi cu trainingul de
„sanitar priceput“ absolvit cu brio a transportat-o pe J. la maşina lui, cu
care am ajuns amândouă la Urgenţă. Până să-i plătesc şoferului cursa, J. a
deschis portiera şi a încercat – fără succes – o coborâre pe cont propriu.
N-am apucat s-o liniştesc, pentru că, de nu ştiu unde, a apărut la scara maşinii
un scaun pe rotile, cu însoţitor cu tot. În holul spaţios de la intrarea în
spital – nimeni. Nicio coadă formată din pacienţi cu infarct, înjunghiaţi sau
alţii, nici rubedenii, nici şatră, nici portari veşnic întrebători. Doar ghişee.
Scaunul cu J. a fost condus în faţa unui ghişeu. „Ah, birocraţia!“ – mi-am zis.
Dar „birocraţia“ a durat, după ceas, fix şase minute. Apoi eu am fost invitată
pe unul din fotoliile comode din acelaşi hol, în care nu văzusem decât ghişeele.
Asta în timp ce J. şi scaunul ei rulant au dispărut în spatele unei cortine
grele care marca începutul unui coridor larg destinat exclusiv pacienţilor, nu şi
însoţitorilor.
Mă pregăteam de o aşteptare lungă, dar mă
simţeam foarte bine în acel fotoliu comod. Încercam să-mi închipui etapele prin
care trecea J.: acum o consultă, e probabil o fractură, tibie-perineu, în
spirală? O trimit la radiologie, acum se face filmul, se examinează filmul, se
trag concluziile, se prepară gipsul, se... N-am mai ajuns cu imaginaţia la
confecţionarea aparatului gipsat când cortina grea s-a dat o parte şi din
scaunul pe rotile s-a ridicat J. păşind triumfătoare, pe picioarele ei (unul cu
gips, celălalt – fără) cu ajutorul a două cârje nou-nouţe cu care nu ştiu când
învăţase să meargă.
„Ţi-ai cumpărat cârje?“ – am întrebat-o în
taxiul pe care mi l-a chemat fostul ei însoţitor. „Nu!“ – a râs ea de mine. „Mi
le-au dat cei de aici şi urmează să le restitui la Spitalul de Urgenţă din
Londra când îmi scot gipsul.“
Ah, da, am uitat să vă spun: episodul de la
Urgenţă n-a fost vis. S-a petrecut aieveala Birmingham, în Marea Britanie, în timpul unei conferinţe internaţionale
a radiofoniştilor. Pe J. o chema, de fapt, Jocelyn şi, în după-amiaza aceea, în
plen, s-a ridicat în picioare şi a formulat cu aplomb câteva – importante –
concluzii. („Aventura“ ei la Urgenţă nu durase nici cât pauza de prânz.) Pe tăcute,
dar despre cu totul altceva, la fel am făcut şi eu.