Precum tot omul contemporan, prima mea sursă
de ştiri generale, nemedicale, este Facebook. Marţea asta, Facebook-ul duduia
de răsunetul declaraţiilor ministrului culturii, Daniel Barbu, care afirma că
programul naţional pentru prevenirea şi tratarea infecţiei HIV/SIDA are un
buget prea mare, faţă de banii ministerului pe care dumnealui îl conduce. Că ar
trebui să mai luăm nişte banii de la bolnavii de SIDA şi să facem festivale cu
ei. Imediat, opinia publică, societatea civilă, ONG-urile, Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării, s-au sesizat, acuzând enormitatea. Chiar şi
reprezentanţii Ministerului Sănătăţii s-au grăbit să dea o declaraţie în acest
sens, de natură a linişti populaţia.
Dar eu unul nu sunt deloc liniştit. Că un
ministru al României face declaraţii de un involuntar umor negru, nu e un lucru
nou şi nu mă mai îngrijorează în sine. Enormităţi se vor mai spune, pe la toate
ministerele, chiar şi la cultură, chiar dacă până deunăzi cei de la Ministerul
Sănătăţii erau campionii declaraţiilor hazardate şi ulterior retrase. Altceva mă
sperie. Poate ar fi bine să dau un exemplu recent.
În vara acestui an, Guvernul României refuza
să se alinieze la ultima Directivă europeană referitoare la tutun. Nu era vorba
de cine ştie ce decizie radicală – Comisia Europeană a făcut mereu paşi
consecvenţi, dar cât mai mici, împotriva consumului de tutun. Se punea problema
interzicerii ţigaretelor aromate şi creşterea suprafeţei abţibildului de pe
pachetele de ţigarete care avertizează că acestea sunt periculoase. Începând
extrem de cinic, dar sincer, declaraţiile oficiale de atunci ale guvernanţilor
susţineau că producătorii de tutun sunt un prea mare contributor la bugetul de
stat ca să fie deranjaţi astfel. Virând apoi spre ipocrizie şi păstrând cinismul,
se argumenta că timidele măsuri europene ar stimula traficul ilicit şi că
„forma actuală a directivei ar putea îngreuna atingerea dezideratului declarat,
acela de îmbunătăţire a nivelului de sănătate a populaţiei“. Că tot vorbeam de
enormităţi. Cu alte cuvinte, statul continuă să încurajeze fumatul, în sprijinul sănătăţii publice. Nu
contează că fumatul omoară mai mulţi oameni decât toate crimele violente,
sinuciderile şi accidentele rutiere la un loc (aşa cum arată studiile
epidemiologice din SUA), nici povara enormă, socială şi financiară, a
tratamentului bolilor generate de tutun. Nu contează avertismentele aproape
disperate pe care liderii de opinie în pneumologia românească le-au tot dat
de-a lungul timpului, statul ştie mai bine ce e bine pentru noi: fumatul e
benefic pentru sănătate. (M-am întrebat atunci de ce liderii de opinie ai
psihiatriei româneşti nu par să aibă nicio poziţie publică faţă de situaţie,
având în vedere că fumatul este totuşi o adicţie majoră, deci intră în aria
noastră de competenţă, dar asta este altă discuţie.)
Chiar şi Comisia de sănătate a Senatului, alcătuită
din profesionişti ai sănătăţii şi care a furnizat expertiză asupra problemei, a
avut o atitutinde ciudat de ambiguă: avizul ei formal a fost de susţinere a
Directivei europene, dar justificarea a fost formulată în registrul: „Suntem
medici, sigur că trebuie să dăm aviz pozitiv, dar altfel...“. Puncte de
suspensie.
Mişcarea următoare, în exact aceeaşi perioadă,
a fost mai discret făcută, dar mult mai dăunătoare. Probabil tot „pentru îmbunătăţirea
nivelului de sănătate a populaţiei“, a fost oprită finanţarea programului naţional
„Stop Fumatul“. Faptul, care a avut un ecou în „Viaţa medicală“ şi în mediul
nostru profesional, a trecut aproape neobservat de marea presă şi este cu mult
mai grav decât nealinierea la directivele europene. Programul nu fusese
niciodată foarte amplu sau foarte bine finanţat, comparativ cu amploarea
problemei, dar era singurul loc public în care fumătorii puteau cere şi primi
un ajutor coordonat. Din fericire, el continuă să funcţioneze, dar la cote
minime de avarie, doar prin forţa entuziasmului celor implicaţi.
Revenind la prezentul imediat, ne aflăm la
doar câteva zile distanţă de soluţionarea spectaculoasă a unor proteste în
sistemul medical, când Ministerul Sănătăţii a reuşit să oprească o grevă
generală în sănătate fără să ofere, practic, nimic în schimb. Sănătatea va
continua să fie grav subfinanţată şi la anul, iar noi, aparent, suntem mulţumiţi
cu acest lucru. Dar experienţa, ilustrată de exemplul cu tutunul, ne arată că
lucurile nu se opresc neapărat aici: este destul loc de mult mai rău. În acest
context, declaraţiile unui ministru al Guvernului României conform cărora un
program naţional, din cele care stau între viaţa şi moartea unei întregi
categorii de pacienţi, ar beneficia de prea mulţi bani, trebuie să ne
îngrijoreze profund. Că ele au fost contrazise de Ministerul Sănătăţii nu
trebuie să ne liniştească.
Există o clasică tehnică de persuasiune în
psihologia socială, aşa-numita door-in-the-face.
Ea constă în a face o cerere nerezonabil de mare, care urmează, evident, să fie
refuzată. O enormitate, să-i zicem. După respingerea enormităţii, vine o a doua
cerere, care, prin comparaţie cu prima, nu pare a fi nerezonabilă, şi
probabilitatea de a fi mai uşor acceptată creşte mult. Nu sunt lucruri subtile,
le găsim în abecedarul oricărui vânzător de străchini. Nu m-ar surprinde aşadar
să ne confruntăm nu doar cu o stagnare a bugetului Sănătăţii, ci cu o scădere a
lui. Poate că nu vom lua bani de la bolnavii de SIDA ca să organizăm concerte,
dar nu m-ar surprinde ca acest program, sau altul, să sufere în viitorul
apropiat. Singura piedică e vigilenţa medicilor: dar şi ea, ca să aibă şanse de
eficacitate în era excesului de informaţie, aparent trebuie să îmbrace forme
dramatice sau disperate.
Nu e vorba doar că medicii tac: cel mai adesea, pur şi
simplu nu se mai fac auziţi.
