Faptul că m-am născut odată cu izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial prezintă o sumedenie de dezavantaje, mai
toate legate de apanajul vârstei, dar şi de amintirile acelor momente, când părinţii
mei realizaseră că pericolul exterminării noastre fizice era mai prezent decât
îşi putea cineva închipui. Omul însă trăieşte, vede multe şi capătă un bagaj de
cunoştinţe pe care, dacă soarta îi e
binevoitoare, nu le uită până în ultima clipă a existenţei sale. Viaţa în casa
părintească, educaţia dată de o mamă farmacistă şi un tată medic, apoi cei
aproape 55 de ani de activitate medicală în diverse ţări şi spitale, ca medic
ATI, au avut darul să mă ţină legat spiritual de acel mediu în care pacientul îşi
caută alinarea sau, chiar mai mult, salvarea. Se pot spune multe lucruri despre
această lungă perioadă de timp. Multe schimbări, uneori de-a dreptul dramatice,
au făcut ca activitatea medicului să aibă astăzi foarte puţine în comun cu ceea
ce se făcea, să zicem, acum jumătate de secol.
Iau ca exemplu specialitatea în care am
crescut, m-am dezvoltat profesional şi căreia m-am dedicat atâţia ani. Un scurt
popas în amintirile anilor ’60, în clinicile profesorilor Mandache şi Burghele,
nu poate lăsa dubii. Două droguri şi două tehnici instrumentale formează baza
comună a tuturor celor care s-au dedicat specialităţii ATI în ultimii 50 ani:
morfina şi atropina, pe de o parte, intubaţia traheală şi rahianestezia, pe de
altă parte. Dar chiar dacă aceste patru puncte singulare unesc generaţii de
medici, fiecare dintre ele e folosit complet altfel în prezent faţă de acum 50
de ani. Să ne gândim la faptul că atropina nu mai face parte azi din
preanestezia obligatorie a acelor ani sau că administrarea intravenoasă de morfină
era o idee de neconceput pe vremea uceniciei mele.
Realitatea s-a schimbat radical în foarte
multe direcţii. Iar dacă Ray Kurzveil, scriitor, inventator şi futurolog
american, subliniază, într-un text recent din Time, explozia informatică şi accesul facil pe care îl are orice
muritor de rând la datele de care are nevoie, e cazul să amintim că, în
prezent, medicul nu mai e unicul posesor de informaţii medicale. Apar chiar
situaţii, practic necunoscute acum doar câţiva ani, în care pacientul e mai bine
pus la punct cu detaliile maladiei sale decât medicul în al cărui cabinet se
află, pentru simplul motiv că s-a informat cu numai o seară înainte, căutând peGoogle, iar medicul a citit ultimul
articol despre acelaşi subiect în urmă cu mai mult de un an. Această nouă
ipostază a medicului, coborât de pe piedestalul atotştiutorului, are menirea de
a schimba complet relaţia pacient–medic. Datoria medicului devine aceea de a
explica cele deja ştiute de pacientul intrat în cabinetul său şi de a folosi
experienţa pentru a-l ajuta pe acesta să ajungă la hotărârea corectă în legătură
cu gama variată de posibilităţi terapeutice care i se oferă. Mai mult, această
nouă situaţie impune medicului o schimbare de atitudine, în sensul obligativităţii
căutării celei mai bune căi de comunicare cu pacientul aflat în faţa sa.
Vremurile în care medicul nu catadicsea să ofere informaţii sărmanului pacient
ignorant, iar pacientul prelua vorbele medicului – puţine, câte erau – ca
venite direct din ceruri, acele vremuri sunt demult dispărute.
Noua concepţie a legăturii pacient–medic
presupune un dialog şi nicidecum un monolog. Anamneza e un proces care reflectă
doar parţial convorbirea din cabinet sau de la patul pacientului. Şi pacientul
pune acum întrebări, de cele mai multe ori cu dorinţa de a înţelege mai bine ce
i se întâmplă, dar uneori cu intenţia de a testa cunoştinţele medicului. Răspunsul
„nu ştiu, dar mă voi informa“, inacceptabil acum câţiva ani (doar medicul ştie
tot, de-aia e medic!) poate – trebuie – să fie auzit în conversaţia dintre
medic şi pacient, pentru că explozia de informaţii la care asistăm nu poate fi
cuprinsă de memoria unui singur profesionist.
În activitatea mea de director al
policlinicii de preanestezie, căreia îi dedic o zi pe săptămână şi în care mă
ocup de acei pacienţi cu multiple tare aflaţi în faţa unei intervenţii
chirurgicale majore, fişa pacientului stă deschisă în faţa mea, dar ea se află
alături de ecranul calculatorului. Prezenţa aparatului mă ajută nu rareori să găsesc,
fără să mă ruşinez de neştiinţa mea, amănunte despre o boală rară, de care nici
nu auzisem până atunci, sau componenta farmacologică a unui medicament menţionat
în biletul de trimitere al medicului de familie sub numele său comercial.
Sunt pacienţi care, odată întorşi acasă de
la un consult medical, deschid computerul, verifică cele auzite şi, la nevoie,
în aceeaşi seară, găsesc numele şi numărul de telefon ale unui alt medic, de
aceeaşi specialitate, pentru un consult şi un sfat suplimentar. Drastica
schimbare trebuie să ne găsească pregătiţi spiritual şi psihologic pentru a
face faţă acestui soi de „provocări“ create de uşurinţa accesului la date,
numere, statistici, grafice, tabele, opinii şi concluzii.
Stetoscopul, instrumentul care permite
oricui să identifice medicul aflat în exerciţiul funcţiunii, nu mai e suficient
pentru a crea o atmosferă de încredere, absolut necesară în legătura noastră cu
pacienţii. În prezent, e nevoie de mult mai mult: de înţelegere, răbdare,
modestie şi un auz dezvoltat şi îndreptat spre ceea ce pacientul are de spus. A
asculta şi nu numai a auzi pare a face parte din cheia succesului atitudinii
medicului contemporan faţă de pacientul său.
 „În zilele noastre, un copil african care
posedă un smartphone poate ajunge la un nivel şi o cantitate de date mult mai
mare decât preşedintele Statelor Unite acum 20 de ani.“ (Ray Kurzveil, 2014) |
