Ascultam buletinul de ştiri la radio, când
m-a surprins vestea despre un accident rutier cu victime. Ce m-a frapat a fost
tonul pe care prezentatoarea l-a folosit: exact aceeaşi intonaţie standard cu
care ar fi anunţat deschiderea festivalului berii sau un nou conflict armat în
Orientul Mijlociu. Un ton în deplin dezacord cu conţinutul, pentru că era
lipsit de orice empatie. Nicio suferinţă, îngrjiorare sau compasiune nu se
degaja din el.
Mi-am adus aminte de un episod asemănător,
din studenţie, la o prezentare de caz multidisciplinară. Era vorba de un
diagnostic dificil al unei forme rare de cancer digestiv. Îmi aduc aminte feţele
zâmbitoare ale medicilor – cadre universitare care puseseră diagnosticul,
satisfacţia lor, curiozitatea vie a auditoriului. Era o prezentare academică:
singurele sentimente exhibate erau cele legate de stimularea intelectuală; nu
era loc de compasiune pentru suferinţa şi moartea iminentă a pacientului. Şi
poate nu m-ar fi frapat nimic dacă aş fi fost mai în vârstă, deja medic, deja
„vaccinat“. Eram însă la începutul transformării, încă un profan în majoritatea
timpului.
Nu
mă puteam numi, încă, un profesionist.
În ambele exemple (aş putea da multe altele),
acesta este amănuntul care face diferenţa. Profesionalismul. Dacă acelaşi conţinut
tragic ar fi fost discutat între doi profani, chiar dacă niciunul dintre ei nu
ar fi avut rude în accidentul rutier sau nu l-ar fi cunoscut pe omul bolnav de
cancer, o doză inerentă de suferinţă s-ar fi strecurat cel puţin în partea
non-verbală a dialogului. „Niciunul dintre oameni nu îmi este străin“, îl
parafraza Miguel de Unamuno pe Terenţius. Şi, din acest motiv, e normal ca la
vestea suferinţei umane să avem cu toţii o suferinţă compasională, chiar dacă
uităm de asta peste zece minute. Doar psihopaţii sunt lipsiţi de această
empatie bazală, mai veche decât omenirea.
Să fie şi profesioniştii suferinţei, printre
care ne numărăm şi noi, scutiţi, asemenea personalităţilor antisociale, de reacţia
de suferinţă personală în faţa suferinţei celuilalt? Şi este acest fapt un
efect, sau un mecanism de protecţie prealabil, mai mult sau mai puţin conştient?
În ambele ipoteze, care sunt riscurile şi beneficiile fenomenului?
Bunul-simţ pare să ne indice că, atunci când
eşti în fiecare zi în prezenţa suferinţei altora, precum profesioniştii sănătăţii,
nu poţi, omeneşte vorbind, să resimţi suferinţa empatică pe care o simte cel ce
întâlneşte boala doar ocazional. Formarea medicală include, deşi nu făţiş, o
desensibilizare empatică. De la începuturile unui învăţământ medical
standardizat s-a vorbit despre detaşarea raţională în medicină, acea
„aequanimitas“ de care vorbea William Osler. În vremuri mai noi însă, constatăm
tot mai mult că neutralitatea empatică nu e doar potenţial dăunătoare relaţiei
cu pacientul, ci e probabil o utopie. Empatia este un fenomen multidimensional,
cu componenţe afective, cognitive şi imaginative. Putem să cenzurăm conştient
preocuparea pentru durerea altuia, dar nu ne putem niciodată suprima complet
suferinţa personală bazală, cea adânc înrădăcinată filogenetic.
În forma extremă a sindromului de burn-out
coexistă, în mod doar aparent paradoxal, prăbuşirea capacităţii de a fi
preocupat de ceilalţi şi suferinţa personală empatică intensă, de nesuportat.
Astăzi este acceptat faptul că cenzura activă a empatiei, practicată de mulţi
dintre noi, este grevată de mari riscuri, iar studiile prospective (puţine, e
drept) care au urmărit diacronic empatia la medici par să confirme corelaţia
directă dintre lipsa de compasiune şi suferinţa personală. Pentru acei dintre
noi care nu suntem psihopaţi, desigur.
Adevărata artă este cea a sublimării, a
transformării conştiente a suferinţei empatice în preocupare compasională
pentru pacient, cu alte cuvinte schimbarea sensului propriilor noastre afecte
dinspre autodirecţionarea nocivă în direcţionarea benefică către celălalt. Nu
este uşor, şi nicăieri, nici în facultate, nici în rezidenţiat, nici ulterior,
nu suntem pregătiţi sau sprijiniţi în acest sens. Suportul psihoterapeutic
specific medicinei (de ex., grupurile Balint) este extrem de rar prezent sau
practicat în mediul sănătăţii româneşti, deşi profesioniştii români sunt în
ultimii ani într-o permanentă criză socială şi personală de identitate.
Dincolo de beneficii şi riscuri, la un nivel
mai superficial, lipsa exprimării compasiunii din partea profesioniştilor sănătăţii
lasă o impresie profund negativă asupra pacienţilor şi marelui public. Aşa cum
eu însumi am fost neplăcut surprins de prezentatoarea de ştiri despre care
vorbeam la început, opinia publică ne percepe adesea ca fiind cu inima de piatră,
lipsiţi de suflet, cinici. Şi sintagmele non-medicale pot continua. De data
aceasta este vorba de un grav eşec de comunicare – alt domeniu în care medicii
sunt foarte puţin competenţi.
Profesionalismul nu echivalează cu cinismul decât în
cazuri patologice. Ne pasă. Iată mesajul pe care ar trebui să reuşim cumva să-l
transmitem. Dar acest lucru ar însemna o mult mai mare implicare din partea
noastră în viaţa de zi cu zi a cetăţii, în problemele societăţii civile, în
lumea non-medicală care ne înconjoară, tot aşa cum ne străduim să transcendem
barierele dintre noi şi pacient, în intimitatea cabinetului medical.
