Peste citatul alăturat, aparţinând
renumitului fiziolog rus I. P. Pavlov – laureat al Premiului Nobel pentru
medicină (1904) şi deschizătorul de drum al unui întreg domeniu, cel al
fiziologiei reflexului condiţionat – am dat cu totul întâmplător. Dar nu e de
mirare că Pavlov e autorul acestui citat. O scurtă trecere în revistă a vieţii
sale pune în evidenţă totala dăruire a savantului pentru ştiinţă, laboratorul
fiind locul unde şi-a petrecut toată viaţa şi unde şi-a dăltuit cariera ştiinţifică.
Pavlov a fost căsătorit, a avut cinci copii (unul decedând în primii ani de viaţă
şi altul cu un an înaintea morţii părintelui său), dar nu am găsit nicio
referinţă privitoare la felul în care şi-a tratat familia şi nu-mi pot exprima
nicio părere despre modul în care a îmbinat viaţa personală cu cea profesională.
Gândul mă duce inerent la o altă
personalitate, de asemenea laureată a Premiului Nobel pentru medicină, Rita
Levi-Montalcini, neurobiolog italian, cea care, printre altele, a descoperit
procesul apoptozei. Levi-Montalcini s-a născut în 1909 şi a atins vârsta de 103
ani. La centenar, a fost intervievată de televiziunea israeliană. Apariţia? O
fiinţă aproape pitică, foarte probabil cântărind mai puţin de 50 de kilograme,
dar extrem de alertă şi vioaie. Răspunsul ei la întrebarea cum poate explica
longevitatea dublată de o situaţie cognitivă perfectă, Levi-Montalcini a avut o
replică demnă de luat în seamă: dăruirea totală drumului ales în viaţă asigură
o permanentă punere în funcţiune a neuronilor, împiedicându-i să „ruginească“.
Dar Rita Levi-Montalcini nu a fost niciodată căsătorită şi nici nu a avut
copii. Dormitorul ei a devenit, în timpul regimului fascist din Italia, un adevărat
laborator şi ea şi-a continuat munca experimentală chiar în momentele când
bombele cădeau în jurul clădirii în care locuia.
Oare preceptul pavlovian de la care am
plecat e obligatoriu pentru succesul unui om de ştiinţă? Pentru a da un răspuns
valabil, aş fi nevoit să parcurg biografiile a zeci de savanţi, căutând acele
amănunte din viaţa fiecăruia care să cuantifice raportul dintre viaţa
profesională şi cea personală. Dar, pentru a fi şi avocatul „celeilalte părţi“,
voi aduce aici argumentul unui alt celebru personaj al culturii universale, de
asemenea rus şi de asemenea medic, Anton Pavlovici Cehov. După cum se ştie,
Cehov a practicat medicina aproape toată viaţa sa. Sfătuit de un prieten să
renunţe la una din ocupaţiile sale şi să se dedice în întregime celeilalte,
Cehov a răspuns: „Medicina mi-e soţie, şi literatura amantă. Când mă satur de
una, îmi petrec noaptea cu cealaltă. Şi se pare că până acum niciuna nu s-a
declarat nemulţumită de felul meu de a-mi împărţi viaţa!“. Oare îşi poate
permite cineva să compare aportul pavlovian la fiziologia modernă cu contribuţia
cehoviană la literatura mondială? Poate cineva să găsească argumente în
favoarea uneia sau alteia din opinii?
Ca de obicei însă, probabil că adevărul stă
undeva pe la mijloc. Legea nescrisă a civilizaţiei obligă individul să se
dedice în modul cel mai serios profesiunii alese. Trebuie făcută diferenţa
între „aleasă“ şi „impusă“: experienţa mea de viaţă mi-a confirmat nu doar o
dată că succesul profesional nu poate apărea decât atunci când profesiunea e
urmată din voinţa individului şi nu impusă de împrejurări. Mă voi limita la un
exemplu care mi-e foarte apropiat. Foarte puţini cititori ştiu că apariţia
anesteziei ca specialitate medicală de sine stătătoare a obligat (sau a îmbiat)
mulţi medici, de-a lungul primilor ani, să abandoneze chirurgia şi să treacă de
cealaltă parte a câmpului operator, la capul pacientului operat. Această tranziţie
a creat trei grupuri de anestezişti. Primul a fost format din cei care au găsit
în noua profesiune un interesant câmp de activitate, s-au dedicat trup şi
suflet anesteziei şi s-au numărat printre fondatorii anesteziologiei româneşti.
Au existat şi alţii, care nu au putut găsi un punct de sprijin suficient de
stabil în noul domeniu de activitate şi au fost nevoiţi să facă eforturi
aproape supraomeneşti, în mare parte reuşite, pentru a se reîntoarce la
chirurgie. Al treilea grup însă e cel care, de fapt, pledează pentru argumentul
de mai sus. E vorba de cei care au rămas în noua meserie, dar au devenit
profund nemulţumiţi de schimbare, frustraţi de imposibilitatea găsirii unei
modalităţi de coexistenţă cu noul domeniu şi care, aproape instinctiv, şi-au găsit
îndeletniciri „adiacente“ anesteziei, cu o participare sporadică la viaţa sălii
de operaţie. Ei au devenit activişti sociali, cercetători, educatori etc. Din
câte îmi amintesc, niciunul dintre ei nu a devenit promotorul unei noutăţi
profesionale în anestezie, într-o perioadă în care această specialitate se
preta perfect inovaţiilor. Am întâlnit această tristă realitate şi în Israel, şi
în Olanda, şi în Canada, ţări în care am activat de-a lungul întregii mele
cariere profesionale.
Astfel, cu toată modestia, mi-aş permite să
adaug la cele susţinute de Pavlov acest sine
qua non deziderat: dedicaţia profesională nu poate veni decât având la bază
o profundă şi susţinută satisfacţie profesională.
Nu-mi rămâne decât să discut pe scurt felul
în care un profesionist dedicat se descurcă în noianul obligaţiilor sau preocupărilor
sale în afara meseriei. Remarcam mai sus că adevărul e undeva pe la mijloc
pentru că, aşa cum se spune, culoarea predominantă în viaţă nu e nici albul,
nici negrul, ci cenuşiul. Savantul, cercetătorul, clinicianul, dascălul e înainte
de toate o fiinţă umană, cu slăbiciunile ei, dar şi cu dorinţele care – de
multe ori – nu au legătură cu profesiunea. Dedicarea întregii vieţi unei
cariere profesionale e un deziderat care, în cele mai multe cazuri, nu poate fi
împlinit în întregime. Pe lângă faptul că orice individ are nevoie de o viaţă
personală, a lui şi numai a lui, pericolul exagerării e evident. Într-un studiu
publicat nu demult pe un grup mare de anestezişti israelieni, am dovedit
statistic influenţa nefastă pe care o are importanţa exagerată acordată
meseriei asupra comportării individului şi tendinţei sale spre oboseală, spre
astenie, elemente caracteristice aşa-numitului sindrom burnout. De aceea, Mike Roizen, unul din cei mai cunoscuţi anestezişti
americani de la sfârşitul secolului trecut, stabilise în unul din articolele
sale o listă întreagă de precauţii necesare pentru evitarea stresului
profesional, printre altele o viaţă de familie sănătoasă, un program variat
pentru timpul liber şi cultivarea unui cerc social activ. Fără îndoială că
aceste sfaturi vin în totală contradicţie cu preceptele citatului pavlovian.
Se pare că două idei ar putea rezolva
dilema. Prima se referă la faptul că nu toţi oamenii sunt la fel. O veche vorbă
de duh amintea că Dumnezeu ne-a plămădit pe fiecare diferit unul de altul, ca să
nu ne plictisim. Deci ceea ce se potriveşte unuia nu se potriveşte altuia, iar
fiecare trebuie să acţioneze în viaţă în funcţie de caracteristicile personalităţii
sale şi de ţinta pe care şi-a propus-o. Un al doilea punct important este
nevoia de a căuta un modus vivendi în
noianul de aspecte ale existenţei noastre terestre. Omul e un animal social, e
făcut să trăiască şi să acţioneze „în turmă“, adică în societate. Aceasta
impune o anumită comportare, care nu lasă loc tendinţei de ignorare a semenului
şi nici perfectei izolări de restul celor din jur.
Găsirea „drumului de aur“ (traducere ad litteram din ebraica veche) necesită
eforturi semnificative, o atenţie deosebită la ceea ce se întâmplă în jur, dar,
mai ales, o grijă permanentă pentru menţinerea unui echilibru sufletesc care să
permită continuarea unei vieţi prolifice şi marcate de satisfacţii personale.
 „Să nu
uitaţi că ştiinţa cere omului toată viaţa sa. Şi dacă aţi avea două vieţi, ele
tot nu v-ar fi de ajuns. Ştiinţa cere o uriaşă încordare şi o mare pasiune.“ (Ivan Petrovici Pavlov, 1849–1936) |
