La 15 aprilie 1989, meciul de fotbal dintre Liverpool și
Nottingham Forest, din semifinalele cupei ligii Angliei la fotbal, a devenit
fundalul celei mai mari tragedii contemporane a sportului din Regatul Unit. Una
dintre tribunele stadionului Hillsborough, al echipei Sheffield Wednesday,
terenul neutru unde se desfășura meciul, s-a prăbușit după mai puțin de zece
minute de la fluierul de început, sub greutatea suporterilor lui Liverpool,
care încă nu apucaseră să își ocupe locurile. Nouăzeci și șase de oameni au
murit (din care ultimul abia în 1993, „lăsat să moară“ cu acordul familiei după
patru ani de stare vegetativă permanentă, primul caz de acest gen din istoria
legală a Marii Britanii) și alte câteva sute au fost răniți. Au urmat ani de
traumă pentru familiile victimelor, dar și pentru cele ale tuturor ofițerilor,
stewarzilor, ambulanțierilor și celor implicați în răspuns. A urmat și o cursă
publică pentru dreptate, cursă a cărei ștafetă a trecut de la un guvern la
altul fără ca vreunul să se poată lauda că poate pune punct tragediei și
reflexiilor ei.
La 26 aprilie 2016, nouă jurați au decis, cu o majoritate de
șapte la doi, după nouă zile de deliberări, că victimele de la Hillsborough au
fost ucise pe nedrept și șeful dispozitivului de poliție de la stadion din ziua
respectivă a fost găsit responsabil pentru omor din neglijență. Nu a fost prima
investigație asupra evenimentelor de atunci și nu va rămâne nici ultima.
Aceasta nu a fost o investigație penală, ci o audiere de doi ani care a avut
drept scop stabilirea cu precizie a circumstanțelor în care cele 96 de victime
și-au pierdut viața. Ea a venit după ce documente desecretizate în 2009, cu
zece ani mai devreme decât prevederile legale, au condus la concluzia că s-au
ascuns sistematic informații de-a lungul precedentelor anchete. Alte două
investigații paralele sunt în curs de desfășurare și au fost suspendate
temporar până la anunțarea acestor concluzii. Nu a fost o investigație pentru
bani: compensațiile financiare către victime și familiile lor au fost plătite
de companiile de asigurări ale clubului gazdă Sheffield Wednesday și ale
poliției regionale la începutul anilor ʼ90.
Este prima investigație ale cărei rezultate admit ceea ce toată
lumea a simțit de la început și ulterior a știut cu certitudine, respectiv ceea
ce toate anchetele precedente au acoperit din diferite unghiuri:
responsabilitatea autorităților și a organizatorilor meciului în asigurarea
răspunsului imediat la dezastru a fost mult mai mare decât fiecare a lăsat
inițial să admită și vina a fost pasată către fani. Detaliile abundă în acest
sens. Aceeași tribună care s-a prăbușit în 1989 fusese închisă între 1981 și
1987 în urma unui incident similar din 1981, soldat cu răniți și fără decese,
în urma căruia fusese consolidată superficial și fără revizuirea de către club
a capacității maxime admise. Comandantul poliției regionale l-a înlocuit fără
nicio explicație, cu trei săptămâni înainte de meci, pe comandantul de
dispozitiv desemnat inițial, un ofițer experimentat, cu unul fără experiență
nici în astfel de evenimente și nici la acest stadion.
Cât de mult poate face diferența experiența în astfel de
situații reiese din mărturia lui David Stuckenfield, comandantul de dispozitiv
a cărui viață a fost distrusă la pachet cu ale celor care i-au fost
încredințați în acea zi nefericită. Încă înainte de a începe meciul, întreg
dispozitivul de poliție a fost luat prin surprindere de mulțimea fanilor lui
Liverpool, comasați la intrarea în stadion. În propriile cuvinte, „s-a blocat“.
Întrucât accesul fanilor lui Liverpool se desfășura prea lent pentru viteza de
procesare a automatelor cu bariere și startul meciului nu a putut fi amânat,
David Stuckenfield a permis, la cererea subordonaților săi, deschiderea tuturor
barierelor și permiterea accesului necontrolat al fanilor în peluza care s-a
prăbușit sub greutatea lor câteva minute mai târziu. Nu a prevăzut nimeni, în
focul momentului, că distribuția inegală a suporterilor la intrarea în peluză
avea să pună în pericol siguranța tuturor. Consideră și acum că a luat cea mai
bună decizie pe care putea să o ia în acele condiții. În pielea lui nu se mai
poate pune nimeni, de vorbit acum e ușor. Ecoul familiilor la vorbele lui a
survolat toți anii de anchetă: „Odată ce le-ai dat drumul prin bariere, unde
îți închipuiai că o să se ducă?“.
Stenogramele camerei de monitorizare de la fața locului a
serviciului regional de ambulanță arăta că ambulanțierii aflați la fața locului
au răspuns chiar mai lent decât poliția în urma prăbușirii tribunei, deși se
aflau mai aproape de locul incidentului decât polițiștii. Alerta
corespunzătoare nivelului maxim de urgență a fost dată târziu din cauza
comunicațiilor imprecise, mai târziu chiar decât cele două spitale mari din
Sheffield, care au înțeles gravitatea incidentului exclusiv din relatările unui
șofer de ambulanță care a prins informația întâmplător prin stație. Documentele
arată că a durat mai bine de 45 de minute până când răspunsul de urgență a fost
coordonat de ofițerii superiori, timp în care medicii și polițiștii de la fața
locului au salvat și resuscitat cum au putut. Martorii spun că doar o mână de
polițiști au sărit în ajutor, ceilalți două sute se plimbau cu mâinile la spate
pe teren pentru că nimeni nu le-a spus ce să facă. Echipamentul de resuscitare,
ca un făcut, se afla în ambulanțele staționate în afara stadionului, cărora nu
a apucat nimeni să le transmită de care anume echipament este nevoie pentru
victimele de pe teren.
După aproape treizeci de
ani de eschivări și negări, mai ales din partea poliției, concluziile
investigației de acum câteva săptămâni au fost acceptate fără echivoc de
reprezentanții tuturor părților implicate, până la nivelul premierului Cameron.
Conducerile actuale ale poliției și ambulanței și-au prezentat scuze publice.
Alte două anchete aflate în curs de desfășurare vor stabili cine și pentru ce
ar trebui să meargă la proces, inclusiv pentru sperjur și tăinuire pe parcursul
investigațiilor de până acum.
Iertarea nu e lucru ieftin. Dacă toate organizațiile în grija
cărora ne aflăm rezistă la schimbare și la asumarea responsabilității, lucru pe
care îl putem înțelege și, până la un punct, chiar accepta, prevenirea
greșelilor sistematice devine o preocupare secundară. Greșeli vor apărea tot
timpul. Atunci când ele apar, în cine putem avea încredere să spună adevărul,
să facă dreptate și să pună lucrurile pe calea cea bună? Care om sau, în
absența fețelor, care instituții pot închide răni colective? Mult mai fertilă
se arată, așadar, investiția în creșterea și identificarea celor care au
suficientă credibilitate pentru a repara aceste greșeli într-un mod acceptabil,
în primul rând la nivel uman. Când pe acest front nu mai rămâne nimeni, avem o
problemă mai mare decât ceasul rău.
