Am mai scris despre „sfaturile“ primite de viitorii medici de la
unii „colegi“: forțarea scrierii unei rețete chiar și atunci când nu este
necesară, numărul cât mai mare de medicamente prescrise, eventual și cât mai
scumpe, pentru a câștiga încrederea pacientului, pentru a îi arăta că știm cât
mai mult și că suntem la curent cu noile descoperiri, pentru că pacientul nu
are încredere în medicamentele ieftine și va presupune că medicul nu este
capabil să îi dea ceva eficient, sau recomandarea unui număr cât mai mare de
analize, eventual cu nume cât mai complicate și neapărat în sectorul privat.
Toate acestea sunt exemple de necolegialitate, situații grave care conduc la
scăderea încrederii pacienților în medici și în sistemul de sănătate, dar și la
un comportament greșit al viitorilor medici, al tinerilor în căutare de modele
de urmat.
Un viitor medic, foarte aproape de examenele de licență și de
rezidențiat, un student care pe parcursul facultății mi-a produs o impresie
bună, scria, despre exemplele amintite: „Suntem într-o perioadă în care ne
luptăm cu o problemă gravă – lipsa de încredere a pacienților în medici și în
medicina clasică, în general. Nu cred că este un fenomen particular României.
Din ce în ce mai mulți se îndreaptă către forme de medicină alternativă sau
către alte categorii de remedii, de soluții. Medicina clasică e privită ca o
altă sursă ce produce bani și atât, dar nu ar trebui să fie așa. Cred că scopul
nostru principal în momentul acesta e acela de a re-convinge oamenii să creadă
în medici și în medicină. Din păcate, nu știu încă cum să facem asta, dar
sfaturile respective nu mi se par nicidecum potrivite.“ Sunt de acord cu
tânărul coleg, dar câți alți tineri nu ajung să ia astfel de recomandări drept
potrivite și să urmeze exemplul celui de la care le-a primit?
Trăim de mai multă vreme premisele unei drame, care, pe alocuri,
se și înfăptuiește. Sunt viitori colegi care ar fi în stare să reziste
condițiilor materiale indecente în care încep să își desfășoare activitatea,
dar cedează la presiunile/agresiunile care le lezează partea sufletească, acele
corzi sensibile care, dacă ar fi protejate, le-ar permite să continue să învețe
și să încerce să se desăvârșească pe tărâmul medical chiar și atunci când
grijile zilnice (chirie, abonament pentru transportul în comun, mâncare etc.)
par a fi copleșitoare. Iar atunci când nu mai rezistă, tinerii colegi se simt
alungați și mulți chiar părăsesc sistemul de sănătate românesc, țara, rudele,
prietenii și duși sunt. Pierderea a zeci de mii de colegi în doar câțiva ani
este o dramă! În decembrie 1989, auzeam istorii despre genocid, teroriști etc.
Dar pierderea a zeci de mii de colegi pregătiți să vindece, să aline suferința,
cum se poate numi?
Trăim o dramă care se accentuează pe măsură ce timpul trece,
pacienții devin tot mai neîncrezători, tinerii (și mai puțin tinerii) colegi
aleg calea pribegiei. Trăim o dramă care fie nu este luată în seamă (iar asta
se poate numi în același timp și anticolegialitate, dar și prostie, așa cum
s-ar putea numi foarte bine și incompetență, lipsă de dragoste de neam și țară
și aș mai putea găsi și alte apelative la fel de nevrednice), fie este luată în
seamă doar în teorie, fără o acțiune concretă. Această dramă nu poate fi
influențată eficient la nivel individual.
Ce am putea face? Cum am putea încerca să intervenim? Nu cred că
sunt cel mai în măsură să dau soluția, dar cred că am putea reacționa. Spre
exemplu, față de exemplele de „sfaturi“ de mai sus, i-am spus viitorului coleg:
„După ce te mai liniștești cu examenele și mai ales după ce începi
rezidențiatul, am putea să ne mai sfătuim. Iar până atunci, ați putea să puneți
în coșul de gunoi acele sfaturi. Și ați mai putea să încercați să urmați
sfatul meu, de la cerc, din timpul anului. Găsiți-vă între voi, cunoașteți-vă,
toți cei buni, toți cei care au și știință, dar și suflet. Formați o rețea
de colegi. Creșteți și vă întăriți. Pregătiți-vă să luați locul celor care
îl ocupă în mod nemeritat. În mod cert, va fi nevoie de multă răbdare, dar se
poate. Nu deznădăjduiți, ci păstrați-vă nădejdea!“.
Nădejde pe care nici noi nu trebuie să ne-o pierdem. Agresiunile
nu sunt îndreptate doar împotriva celor mai mici, ci împotriva tuturor. Uneori
însă pare mai apăsător dacă vin din partea celor tineri, din partea celor care
ar trebui să îți dea speranță pentru viitor. Am ales să închei articolul cu
câteva amintiri. La momentul introducerii caracterizării activității cadrelor
didactice de către studenți, după aplicarea chestionarelor anonime de evaluare,
am fost tare mâhnit. S-au găsit „colegi“ care să noteze insuficient sau
suficient chiar și acolo unde se punea problema interactivității, interesului
pentru a transmite informația etc. Cred că numai să stau în genunchi și să îi
rog pe studenți să interacționeze nu am făcut până acum, în rest am abordat
toate metodele pe care le-am putut imagina. După o atare evaluare, simțindu-mi
mâhnirea, unul dintre studenții de atunci mi-a scris următoarele: „Vă înțeleg
neliniștea. Ce vă pot spune este că orice pădure are buruieni, iar în România
clima e mai prielnică acestora. Cred că vi s-ar fi potrivit mai bine să fi
devenit dascăl în liceu. Acolo se mai poate face formare de caracter, se mai
pot modela oamenii. Păcatul este că acolo știința este puțină. Dacă ne alegem
știința, universitatea, e inerent să ne asumăm că formarea de caractere e
făcută de altcineva, iar ce ne mai rămâne este burdușirea și mai apoi cizelarea
cunoștințelor. Universitatea e rece. Oamenii devin reci. «La 10 ani se scrie în
piatră, la 20 se scrie în pământ, la 40 în nisip, iar la 70 în apă.» Cred că a
înțelege că așa sunt studenții (...) și a ignora inepțiile lor (demografic și
statistic inerente) este liniștitor. Oamenii sunt oameni, indiferent dacă sunt
studenți, căpșunari, taximetriști, doctori, profesori. Sunt răi pentru că așa este
natura umană și buni așijderea. Sper să reușiți să găsiți un echilibru și să
fiți pe viitor mulțumit și de income și de outcome“.
Mi
s-a părut (și îmi pare și astăzi) un mesaj profund, venit de la acel tânăr
coleg care urma să treacă în anul trei. Era un mesaj care arăta inclusiv
„păsarea“ – este important să eliminăm, să eradicăm nepăsarea!
Rămân și susțin îndemnul de mai sus: este greu, este necesară foarte multă
răbdare, dar viitorii colegi trebuie pregătiți într-un mod în care să deprindă
și să întărească sentimentul de apartenență la o misiune, colegialitatea;
trebuie întăriți pentru a face față provocărilor de orice natură, dar pentru
aceasta trebuie ca mai întâi să deținem noi înșine acest sentiment, să fim
credibili în demersul nostru de a îl transmitem mai departe. Altfel? Drama
sistemului de sănătate, începută în urmă cu 25 și cu 50 de ani în urmă va
continua.