Dascălul meu de microbiologie, profesorul
Ion Mesrobeanu, obişnuia să deschidă superbele sale prelegeri cu mici
povestioare, rupte din viaţă. Una din ele se referea la o celebră contesă
franceză, care-i scria unei prietene: „Îmi cer scuze, azi n-am prea avut timp,
de aceea îţi scriu mai multe pagini“. Talentul de a rezuma date, noţiuni, idei
aparţine unei mici minorităţi şi trebuie evidenţiat şi încurajat. Citatul de săptămâna
aceasta îi aparţine unui medic complet necunoscut semnatarului acestor rânduri
şi a fost, în 1983, titlul unei scrisori publicate în Anesthesiology, cea mai pretenţioasă publicaţie în domeniu. În
sensul acesta, John Hartung e un campion al chintesenţei.
Absenţa unei probe evidente nu infirmă
existenţa unui fapt. În urmă cu ani, un cunoscut medic israelian a fost împuşcat
noaptea în centrul Tel Avivului. Crima n-a fost rezolvată nici până în ziua de
azi, dar se pare că poliţia ştie cine e făptaşul. Ştie, dar nu are probe evidente.
Ceea ce nu înseamnă că omorul nu a avut loc!
Medicina cunoaşte nenumărate exemple în care
gândirea medicului a precedat cu mult apariţia probelor irefutabile care să
confirme ideea. Exemplul clasic e cel al lui Semmelweis, celebrul medic maghiar
care practica la Viena şi care a ajuns la concluzia că febra puerperală era
transmisă de personalul medical, prin faptul că nu se respecta curăţenia
mâinilor celor care examinau lehuzele. Semmelweis şi-a obligat medicii să-şi
spele mâinile înainte de a trece de la o pacientă la alta, şi asta cu mult
înainte de apariţia probelor elocvente.
Scriam, la această rubrică, că motorul
descoperirilor ştiinţifice este curiozitatea cercetătorului. Clinicianul e pus
nu o dată în situaţia de a nu putea explica un fapt, un simptom, o situaţie
clinică şi orice căutare în literatură se sfârşeşte prin eşec. Uneori, medicul
e înclinat să publice cazul, dar editorii cunoscutelor reviste medicale nu par
a coopera cu elan şi împiedică publicarea unor asemenea cazuri, tocmai pentru că
lipseşte evidenţa, proba de necontestat. Urmarea poate fi diferită. Unii renunţă
la idee şi îngroapă cazul în memoria faptelor uitate. Dar alţii aleg o cu totul
altă cale pentru a găsi explicaţia unui fapt neelucidat. E vorba de transferul
dilemei în laboratorul de cercetare şi încercarea de a găsi răspunsul prin
reproducerea sindromului la animal. Unul din exemplele care-mi vin în minte e
alergia la latex. Mi-am început meseria în ATI în urmă cu mai bine de 50 de ani
şi îmi sunt în continuare vii în memorie acele cazuri de şoc anafilactic apărute
odată cu introducerea în practică a mănuşilor de latex. La început, nu ştiam
care e factorul etiologic şi tratam şocul ca orice alt şoc „cald“. Primele
cazuri din literatură, în anul 1988, au fost denumite „urticarie de contact“.
Doi ani mai târziu, au fost publicate două cazuri de alergie la mănuşi
chirurgicale de latex la doi copii în sala de operaţie. În 1991 a fost
identificat alergenul şi un an mai târziu a fost publicat primul caz de alergie
la latex sub anestezie generală, după ce au fost eliminate celelalte cauze de
posibilă alergie, de exemplul la drogurile anestezice. Cu toate acestea, cu
mult înainte de apariţia dovezilor concludente, medicii ştiau de existenţa
unei asemenea complicaţii, iar anesteziştii începuseră să caute în anamneza
viitorilor pacienţi chirurgicali antecedente legate de contactul cu
latexul.
În celebra sa carte intitulată „De la vis la
descoperire“, Hans Selye, descoperitorul teoriei stresului, pe atunci (1964)
directorul Institutului de medicină experimentală la Universitatea din
Montréal, prezintă o serie de exemple de descoperiri ştiinţifice care au pornit
de la o simplă idee; începutul a fost mereu doar un gând, o observaţie care
poate a scăpat altora, dar a rămas întipărită în mintea clinicianului curios şi
îndrăzneţ. Nu e de mirare faptul că, la mai bine de patru decenii de la citirea
acestei splendide producţii intelectuale, mi-a rămas în minte sfatul lui Selye,
de a păstra pe noptieră, în permanenţă, un creion şi o foaie de hârtie, pentru
că, uneori, marile idei îşi apar în minte în cursul nopţii, într-un scurt
moment de insomnie, sau – aşa cum scria Selye – spre ora cinci dimineaţa.
Trebuie să recunosc că am urmat ani de zile sfatul celebrului savant, dar, din
păcate, nu-mi aduc aminte de nicio idee genială născută în acele momente
vigilente în plină noapte, iar acele foi de hârtie s-au umplut de-a lungul
vremii cu note privitoare la ceea ce aveam de făcut a doua zi şi nicidecum cu
germenii unor noi descoperiri ştiinţifice.
Dar cele şase mari întrebări recomandate de
Selye în cartea sa oricărui practician sau cercetător (de ce, cine, ce, când,
unde şi cum) mi-au rămas întipărite în memorie şi am încercat ori de câte ori a
fost cazul să-mi ordonez ideile şi inovaţiile în funcţie de căutarea răspunsului
la aceste întrebări. Cartea de care vorbesc a apărut, pe vremuri, în traducere şi
în România şi o recomand cu căldură tuturor colegilor mei români care consideră
că o parte din activitatea lor profesională necesită o doză serioasă de
curiozitate şi de continuă căutare a probelor care pot dovedi o ipoteză bazată
pe experienţă.
|
 „Absenţa dovezii unui fapt nu este dovada
inexistenţei acestuia.“ (John Hartung, 1983)
|
|
