Mult după sfârșitul programului
de lucru, bătrânul doctor își scoase halatul, își puse parpalacul și pălăria
demodată și ieși din policlinică. Pe treptele abrupte pe care le cobora cu
infinită grijă, își permise să se gândească la ultimul pacient din ziua
respectivă, cel cu cardiomiopatia hipertrofică. „Ăsta mai și fumează, are risc
de moarte subită, urcă mai degrabă niște scări și gata, nici n-o să apuce să-și
dea seama ce i se întâmplă“. Continuă să mediteze astfel și în stația de
autobuz, dar își dădu seama că, de fapt, se gândea la el însuși. La urma
urmelor, și el o să moară într-o zi și, după cum stau lucrurile, ar putea fi
peste zece ani, dar ar putea fi și mâine. Se gândea tot mai des la asta și era
de fapt normal. Dar nu la policlinică. „Interesant, poate halatul ăla are efect
antidepresiv, blochează gândurile urâte.“
Într-adevăr, pe măsură ce se
îndepărta de policlinică, gândurile lui își schimbau direcția: în loc să se
îndrepte către lucrurile și oamenii din jur, se orientau către el însuși, ca
niște săgeți ostile. „Sau ca niște bumeranguri“.
– Ce faceți domnu’ doctor, gata
treaba?
Nici nu-și dădu seama, la
început, că vorbea cineva cu el. Se uită la bărbatul din fața lui și îi luă
cinci secunde bune de perplexitate până să-l recunoască pe ultimul lui pacient,
cel cu cardiomiopatia. Și doar îl văzuse adineauri. O fi declinul cognitiv al
vârstei de vină.
– Să nu vă recunosc, domnule
doctor, așa, în autobuz – îi îngână vocal gândurile pacientul. Parcă aveți altă
față. Ia ziceți, chiar trebuie să mă las de fumat? Dacă le scad nițel, nu e mai
bine? Mă gândesc să nu le întrerup așa, brusc, că mă urc pe pereți.
Bătrânul doctor nu fusese
niciodată amator de conversații în mijloacele de transport în comun. Cu atât
mai puțin dădea consultații în ele. Mormăi un „faci cum vrei matale“ și-l văzu
pe interlocutor cum dă înapoi. Se văzu pe sine însuși în ochii pacientului, cum
propria lui față își rearanjează mușchii în masca de o severitate indiferentă
rezervată policlinicii. „Aș putea să fac mai des asta, doar ca să văd dacă se
sperie oamenii pe stradă de mine“, chicoti mental doctorul.
Ajunse acasă pe întuneric. Își
puse parpalacul în cui și aprinse reflex televizorul. Chiar dacă se străduia,
tot nu reușea să se lase interesat de știri. Schimbă câteva vorbe cu soția. Îi
povesti și de ultimul pacient, și de felul în care nu se recunoscuseră reciproc
în autobuz. „Poate ar trebui să mă bucur de pensie, în loc să merg zilnic cu
autobuzul la policlinică, și să alerg toată ziua la Colegiu pentru prelungirea
dreptului de practică. Da, ai dreptate, e absurd, mai bine merg cu tramvaiul
sau chiar pe jos, mi-ar prinde bine. Parcă în tramvai respiri mai bine.“
Soția doctorului murise de
șaptesprezece ani, dar instituția căsniciei câștigă, după o anumită vreme,
dreptul la veșnicie. Unii vor să se prevaleze de el și să continue
conversațiile târziu în noapte. Nimic anormal în asta. E privilegiul vârstei.
Alte vârste au alte privilegii, de exemplu, când ești mai tânăr, poți să te
întrebi cine ești sau ce vrei. Domnul doctor nu se mai întrebase de multe
decenii cine e, dar acum, mai mult ca o curiozitate rebusistică decât ca o
dilemă existențială, se gândi dacă unitatea lui de minte nu e cumva o iluzie.
Dacă nu cumva există două persoane, care nici măcar nu seamănă una cu alta
fizic. Pe una o știe bine, poartă halat, are privirea severă, urechea fină și
intelect de Hercule Poirot. E o persoană respectată, nu pe cât și-ar dori, dar
oricum, lumea îi spune „domnule doctor“ și ia în serios tot ce zice. Mai puțin
tipul cu țigările, dar e treaba lui ce face. Și mai puțin acum decât înainte să
iasă la pensie, dar și asta e normal. Persoana asta nu se gândește aproape
niciodată la ea însăși.
Și apoi e celălalt domn doctor,
că nu știa altfel cum să-i zică. Ăsta cum o fi? Se strădui să-și dea seama, dar
era într-un impas. Nici măcar nu știa cum arăta la față, nu cum se vedea pe el
în oglindă, ci cum îl văd ceilalți oameni, în autobuz. Ia să vedem, ce știm
despre el: că se gândește la el însuși. Că are o soție cu care stă de vorbă și
niște copii cu care nu stă de vorbă. Că la un moment dat a vrut să se facă
doctor, dar de ce oare? Sigur, motivele nu mai contează, de-ale tinereții, contează
doar că a ajuns unul și că, uite, după vreo cincizeci de ani, poate spune că a
scos-o la capăt onorabil și e încă activ, încă la policlinică, văzând bolnavi.
Precum ăsta cu cardiomiopatia și țigările.
Și bătrânul domn doctor adormi
foarte târziu, ca în fiecare seară, când algoritmii complicați despre pacienți
se topiră în materia amorfă a viselor, din care toți ne tragem.