Cărţulia de numai 80 de pagini a dlui dr. Constantin Oană, apărută la Editura PIM (Iaşi, 2007) – „Medic la Voineşti“ – dezvăluie cititorului, încă din titlu, cam la ce ar trebui acesta să se aştepte. La începutul parcursului său profesional, aşa cum era aproape o tradiţie într-un trecut ce acum ni se pare îndepărtat, medicul a decis – fără spaimele existenţiale ce par să agite într-o eventualitate similară pe absolventul de Medicină de astăzi – să-i îngrijească pe semenii săi din mediul rural şi să le apere sănătatea, după etern valabilele precepte hipocratice. O experienţă pe care majoritatea celor care au dobândit-o n-au considerat-o pierdere de vreme, ci, din contră, una benefică, atât în plan profesional, cât mai ales uman. Sigur, dacă această perioadă de stagiu „la ţară“ nu depăşea un anumit număr de ani, durată care, în unele cazuri, întârzia accesul spre specializare şi, prelungindu-se, ar fi putut atrage rutina.
Amintirile sunt cele ale unui medic născut în 1922, el însuşi dintr-o comună de lângă Iaşi, absolvent, în 1948, al Facultăţii de Medicină înfiinţate în urmă cu 132 de ani în mereu frumoasa capitală a acestei provincii româneşti, realizat profesional ca epidemiolog – medic primar gr. I, doctor în medicină şi, aproape 35 de ani, şef al Centrului sanitar
antiepidemic al judeţului Iaşi (1953–1987), apreciat pentru valoarea sa ştiinţifică, inclusiv de către colegii din Institutul Cantacuzino. Datorăm muncii şi abnegaţiei acestor „sanepidişti“, care, în mod nedrept, nu s-au aflat niciodată în „luminile rampei“, precum colegii lor de alte specialităţi, îndeosebi chirurgicale – desigur, şi progresului medicinii – faptul că morbiditatea prin boli infecţioase, care atinsese cote dezastruoase după al Doilea Război Mondial, epidemiile transmise prin diferiţi vectori, igiena precară a populaţiei, deficienţele nutriţionale au putut fi, în bună măsură, corectate, şi că vaccinarea aplicată cu o extremă rigurozitate a devenit o metodă profilactică de masă.
Rememorările doctorului Constantin Oană sunt redactate pe capitole (Începuturi, Personalul, Nopţile, Femeile, Educaţia sanitară, Inspecţiile, Biserica, Şcoala, Familia, Mai departe...), respectându-se o anumită cronologie factologică, sugerată, poate, de metodologia de cercetare monografică a satelor, iniţiată în 1925 de filosoful şi sociologul Dimitrie Gusti. În primele pagini, se consemnează momentul numirii tânărului medic la Dispensarul din Voineşti, aparţinând unei circumscripţii categorisite „grea“, cu patru comune, localitatea „de centru“ fiind aşezată „într-un mare găvan, mărginit de două pliuri desprinse din creasta dealului «mare» şi având în centru biserica, şcoala şi conacul fostei familii Negruzzi“. Nu e vorba de autorul nuvelei istorice „Alexandru Lăpuşneanu“ (născut la Trifeştii Vechi, în apropierea Iaşiului), ci de vărul acestuia, spătarul Ianachi Negruzzi. Această familie construise un spital la sfârşitul secolului XIX, acum ruinat, fără etajul iniţial, cu un pavilion de izolare, o bucătărie, cinci camere, cu o înfăţişare ce i-a sugerat medicului, însoţitoarei şi viitoarei sale soţii – Eleonora- Lina – un „han vechi“. Acest „han“ a devenit, pentru aproape trei ani, locul de muncă al doctorului de la Voineşti. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.