Tânăra doctoriță scăpa mai degrabă neobservată. Era de statură medie, fața nu îi era urâtă, dar nici nu sărea în ochi. Doar ochii părea că îi ard. Așa fusese mereu: o prezență discretă. Era printre puținele care nu-și făcuseră un prieten pereche în liceu, iar în locul întâlnirilor de weekend prefera să stea acasă și să citească. Demodată, prefera foșnetul paginilor zgomotului tastaturii de calculator. Câteodată, încerca să-și împărtășească opiniile vreunui coleg sau vreunei prietene, dar, de obicei, renunța la jumătate. În facultate avusese note bune, dar nu pe cele mai bune. „Nu convingi, drăguță”, îi spusese una dintre profesoarele ei. La fel și în rezidențiat: mereu prezentă, mereu activă, dar fără voința de a se impune în vreun fel. De doi ani era tânără specialistă într-un mare spital, împărțindu-și viața între bolnavi și citit. Bolnavii o adorau și o căutau, deși nu era cu ei altfel decât cu oricare ființă cu care venea în contact. Doar că avea un unic dar de a asculta, a zâmbi și a înțelege. Unul dintre pacienți îi mărturisise cândva: „Domnișoară, sunteți ca oftatul pe care nu reușesc să-l scot din mine”.
    Într-o bună zi, un coleg din altă secție o rugă să se ocupe de o „pilă”. Era vorba de un pacient venit din Marea Britanie, dar de obârșie română, scriitor destul de cunoscut în țara lui. Tânăra doctoriță vorbea bine engleza, pacientul englez o rupea cu româna, așa că „îi ești cel mai potrivit doctor”, spuse râzând colegul. Și, cu o intuiție de moment, adăugă: „Ai să te simți ca în filmul
cu pricina”.
    Pacientul englez era un bărbat încă frumos și impunător la cele peste șapte decade de vârstă. Părul, nu tocmai des, împletea albul cu câteva urme de negru, fața bronzată, nasul acvilin și ochii verzi scrutători îi dădeau a priori un aer profesoral. Din păcate, avea cancer pulmonar avansat, deși trecuse de la cele trei pachete pe zi la trabucuri („să sfideze soarta cu fumuri de lord”, obișnuia să spună). Tinerei doctorițe nu-i trebui prea mult să înțeleagă tristul adevăr de fond, dar, aproape nepăsătoare la asta, începu să-l întrebe despre episodul febril actual. Cu o privire ușor amuzată, pacientul englez spuse într-o română cu accent: „Va să zică dumneata ești salvatorul meu”, după care, cuminte, își depănă povestea în engleză. Tânăra doctoriță aranjă o rezervă mai acătării pentru noul ei pacient (șefa de secție o plăcea, deși nu o înțelegea) și dădu câteva telefoane pentru a grăbi investigațiile absolut necesare. În scurt timp, se lămuri că o pneumonie complicase tabloul pulmonar sumbru al pacientului. Se duse să obțină aprobări pentru antibiotice (în acea perioadă, antibioticele „scumpe” se dădeau doar cu aprobări de la superiori) și îi comunică pacientului englez că va reveni la contravizită. Îl găsi afebril, cu un aer de mare oboseală, dar relaxat. „Ai venit să mă salvezi?” „Chiar așa”, răspunse zâmbind tânăra doctoriță. „Și dacă eu nu vreau?”, o scrută cu insistență pacientul englez. Discuția se desfășura într-o amestecătură de engleză cu română, prima dominând, într-o perfectă randomizare inconștientă. Tânăra doctoriță îi spusese că menirea ei este să salveze viața, pe care o concepea ca pe un cadou suprem. Discuția alunecă pe exemple din literatură, trecute de la unul la altul. Doctor Jivago, Citadela lui Cronin, Cehov, Oliver Sacks, Axel Munthe au înviat efemer în micul salon mirosind a dezinfectant. Colegii tinerei doctorițe ar fi fost probabil uimiți de elocința nebănuită a tinerei. Pacientului englez însă i se părea o discuție naturală. În ziua următoare, discuția se reluă cu nota din ziua precedentă. „Va să zică, trebuie să mă salvezi pentru că așa este etic?” „Dacă vreți, chiar așa, am un jurământ de respectat... Nu cel rostit la sfârșitul facultății, cel din mine însămi.” „Știi, draga mea, oamenii sunt supuși mai multor seturi de legi, dar condițiile de respectare sunt diferite: nerespectarea legilor statului te poate confrunta cu închisoarea, nerespectarea legilor moralei îți atrage disprețul și respingerea societății, dar etica stabilește regulile proprii doar în profesiunea în care este considerată și în funcție de particularitățile ei.” „De acord, exact de aceea suprema lege etică pentru noi este să salvăm viața.” „Chiar și atunci când nu mai poate fi salvată, atunci când Primum non nocere poate să însemne că faci mai mult rău încercând să faci bine?”, întrebă șoptit pacientul englez. „Întotdeauna există o resursă, niciodată nu poți fi sigur că lupta e pierdută. În asta constă și cea mai mare dilemă a mea: ce voi face atunci când nu voi ști ce decizie să iau?” „Dar fiecare are concepția lui despre ceea ce reprezintă și cu siguranță aceea este concepția corectă; eu, de pildă, nu sunt eu dacă nu pot scrie, nu-mi pot fuma trabucurile și – o să râzi – nu pot merge cu motocicleta de acasă la Universitate, așa cum fac zilnic. În orice altă ipostază, de exemplu țintuit de aparate care să respire în locul meu, nu mă văd și nu mă recunosc.” „Le veți face pe toate cele pe care le doriți curând”, îi spuse zâmbind tânăra doctoriță. Pacientul englez scăpă de pneumonie și de spital în câteva zile, însă între el și tânăra doctoriță se înfiripă o caldă relație de complicitate, lipsită atât de inflexiuni parentale, cât și de cele obișnuite între un bărbat și o femeie. Vorbeau din când în când la telefon (când el revenea în România) și schimbau scrisori cu impresii de artă și literatură.
    La mai puțin de un an, tânăra doctoriță fu chemată de acasă: „Unul dintre pacienții tăi vrea să te vadă și să te ocupi de el”. Pacientul englez era, de data asta, într-o stare foarte gravă. Respira cu dificultate, vorbea șoptit, iar paloarea prevestea trecerea. Doar ochii rămăseseră la fel de scrutători. Șopti în română către tânăra doctoriță: „O să ai grijă, da?”. Ea zâmbi, ca de obicei, deși în gât simțea un puls care trecuse de sută. Rămase în spital. Noaptea, lucrurile deveniră critice: saturația de oxigen a scăzut îngrijorător, iar scurtele stări de conștiență erau întrerupte de nonresponsivitate. Tânăra doctoriță adormise aparent o fracțiune de secundă pe scaunul de lângă patul de terapie intensivă, când o atingere discretă o trezi. Nu vorbea, doar ochii adânci o pătrundeau cu o implorare nerostită. Tânăra doctoriță se scutură ca după un coșmar, privi către aparate și chemă echipa pentru intubație. Pacientul englez, nepăsător, trecu dincolo în primele ore ale dimineții.
    La un an, fiind la Dalles pentru o expoziție de carte, tânăra doctoriță recunoscu autorul unui volumaș intitulat „Ultimele”. Era o traducere a ultimelor nuvele scrise de pacientul englez. Ridică volumul cu un tremur involuntar și, instinctiv, deschise la pagina unei scurte nuvele intitulate „Dezlegarea”. Cum se aștepta, era o relatare aproape fidelă a discuțiilor, în care ea era numită „doctorița mea”. Sfârșitul nuvelei o făcu să geamă și o lacrimă se strecură între paginile cărții: „A fost ultimul chip de femeie pe care l-am văzut pe lumea asta și probabil singurul cu care voi pleca dincolo. Aș vrea să pot să o veghez de acolo în tot ceea ce face cu atâta dăruire și să-i spun că singura «imposibilă dilemă» pentru un medic este momentul în care decizia pe care trebuie să o ia este aceea de a nu interveni. Din păcate, niciun doctor adevărat nu este cruțat de această cumplită încercare de a împăca etica cu empatia, înțelegerea și resemnarea”.