Freud
a fost în primul rând medic şi doar apoi cercetător. În această ultimă
calitate, probabil că în zilele noastre ar fi întâmpinat mari dificultăţi
legate de metodologia studiilor sale şi poate că puţine reviste medicale de
valoare ar fi ales să-i publice rezultatele. Cu toate acestea, el a intrat în
istoria medicinii ca întemeietor al unicului domeniu bazat pe un singur caz,
psihanaliza, plecată de la celebra pacientă Bertha Pappenheim, supranumită Anna
O. Însă ceea ce l-a făcut pe Freud cunoscut şi recunoscut în întreaga lume
medicală din prima treime a secolului trecut a fost genialul său spirit de
observaţie. După îndelungi cugetări în domeniul nevrozelor, Freud a ajuns la
concluzia că suportul medicamentos poate fi facilitat de aşa-numitul tratament
prin discuţie. Ulterior, celebra talkingcure a înlocuit în multe cazuri
tratamentul farmacologic, la acea vreme însoţit de multe şi nedorite efecte
secundare.
Să
remarcăm ordinea în care Freud a încercat să sintetizeze, în citatul alăturat,
caracteristicile necesare unui medic pentru a influenţa pozitiv mersul maladiei
pacientului său: personalitate, inteligenţă şi modul de a conversa cu bolnavul.
Medicina modernă e profund afectată de lipsa de comunicare a medicului cu
pacientul său. Cine crede că acest dureros aspect al practicii de azi e apanajul
medicinii publice sau al unui sistem de organizare medicală înapoiat şi
ineficient se înşală profund: lipsa de timp şi de înţelegere a importanţei
comunicării cu pacientul sunt tarele unei realităţi care loveşte în mai toate
instituţiile medicale de pe întregul mapamond. Dureros e însă faptul că o bună
parte a confraţilor noştri nu conştientizează acest aspect negativ al practicii
cotidiene.
Medicul
are obligaţia să creeze o atmosferă de încredere, care să-i permită pacientului
să preia sfaturile tămăduitorului şi să le aplice, cu ferma convingere că
recomandările oferite sunt cea mai bună soluţie, la data respectivă, pentru
problemele sale medicale. Pe vremuri, medicul trebuia să-şi impresioneze
pacientul. Până în ziua de azi, în Israel, fiecare al doilea pacient îl ridică
în rang pe medicul său, numindu-l „profesor“ atunci când vorbeşte cu prietenii,
pentru că un om care se respectă nu se lasă tratat decât de un profesor. Pentru
a impune respect, medicul trebuia să impresioneze prin conduita sa rece, depărtată
şi detaşată, ce permitea folosirea unor expresii profesionale de neînţeles
pentru pacientul aflat în faţa sa. În acele vremuri, medicul nu avea „concurenţi“
în cabinetul său, pentru că, de fapt, era singurul din acea încăpere cu acces
la informaţia medicală. Cunoştinţele pacientului în legătură cu propria sa boală
erau practic inexistente, ceea ce facilita sarcina medicului de a-şi impune
punctul de vedere, cu condiţia ca personalitatea sa să fi impus respectul
cuvenit. În prezent însă, realitatea e complet diferită. Pacientul ştie foarte
multe despre suferinţa sa, iar uneori e mai bine pus la punct decât propriul său
medic! Nici halatul alb şi stetoscopul atârnând de gât nu mai fac impresia de
odinioară.
Atmosfera
de respect, care permite medicului să-şi îndrume cu succes pacientul, e
asigurată de personalitatea practicianului, de capacitatea sa de a înţelege şi
a se face înţeles, de răbdarea de a auzi păsul celui aflat în faţa sa şi de
discernământul de a diferenţia amănuntele importante de cele care pot fi uitate
un minut după ce au fost rostite. Personalitatea medicului nu mai rezidă în ştiinţa
sa de carte, ci în posibilitatea sa de a transforma propria experienţă
profesională în cuvinte clare, în sfaturi ce pot fi urmate, în felul în care-i
prezintă pacientului alternativele terapeutice, dar mai ales în capacitatea de
a înţelege pacientul, acea mult dorită atitudine umană faţă de suferinţa
semenului.
Mulţi
cititori vor spune că, în specialităţile care necesită o deosebită îndemânare
manuală, important pentru pacient e rezultatul intervenţiei şi mai puţin
atitudinea medicului faţă de suferinţă. Nu o dată mi s-a spus că ceea ce se aşteaptă
de la un chirurg nu e compasiune, ci excelenţă în a mânui bisturiul. Rămân însă
la părerea că ceea ce determină pacientul să-şi lase viaţa pe mâna unui chirurg
şi nu a altuia e o combinaţie între faima profesională a acestuia şi felul cum
a decurs consultaţia.
Medicul
nu e numai un tămăduitor al organismului uman, ci şi al sufletului care îl sălăşluieşte
pe acesta. Freud cunoştea perfect acest aspect al tratamentului. Ceea ce l-a făcut
pe Freud nemuritor este, după părerea mea, permanenta încercare de a înţelege
sufletul pacientului. Această determinare l-a condus spre o nu prea strălucită
încercare de a explica visele. El vedea în vise o continuare a gândurilor din
timpul zilei, o oglindă a personalităţii individului, iar înţelegerea lor o
modalitate de a percepe mai exact trăsăturile acestuia. Conform teoriei
freudiene, fiecare individ posedă un anumit grad de nevroză, iar drumul spre
ameliorarea efectelor patologice ale acestei realităţi e o mai bună înţelegere
a specificităţii fiecărui individ. Dialogul permanent între medic şi pacientul
său stă la baza practicii freudiene de tratament al nevrozelor.
Sunt convins că medicul interesat în
ameliorarea situaţiei pacientului său nu numai prin medicamente sau proceduri
invazive va găsi în vorbele lui Freud o încurajare de a asculta păsul
bolnavului şi de a-i oferi acestuia atmosfera necesară pentru a-şi deschide
sufletul şi a transmite acele amănunte fără de care tratamentul nu poate fi
complet.
|
 „Anumite maladii, mai ales nevrozele, pot fi
influenţate pozitiv de atitudinea medicului, mai mult decât de medicamente.
Medicii mai în vârstă o ştiu foarte bine: personalitatea doctorului, inteligenţa
sa şi modul de a discuta cu pacientul au o influenţă net favorabilă asupra
cursului maladiei.“ (Sigmund Freud, 1895)
|
