În acel 16
decembrie 1989, inconștienți, ne aflam în Sinaia. Maia ne spusese:
„Nu plecați din București, nu ați auzit că se petrece ceva la
Timișoara?”. Noi nu o credeam și ne imaginam că nu are dreptate.
Atunci a început o nouă eră a sacrificiilor, perioadă care nu s-a
încheiat nici până acum. În istoria poporului român au existat
multe sacrificii.
În următoarea
zi am început să ne trezim din naivitate și am găsit într-un
carnețel numărul de telefon, fix (nici nu ne imaginam că vor
exista vreodată telefoane mobile – așa cum nu ne imaginam că am
putea fi eliberați de conducerea de partid și de stat din acea
perioadă), al unui coleg, montaniard. Îl cunoscusem pe creasta
Munților Făgăraș și ne-am adus aminte că este din Sinaia. Am
sunat de la un telefon „cu fise” și ne-a răspuns un glas
îngrijorat. A vorbit eliptic. Ne-a invitat să mergem într-un
anumit loc, la o anumită oră și până atunci să nu mai vorbim
nimic. Ne-am întâlnit seara, pe întuneric, și am aflat că Maia
avusese dreptate, ceva se petrecea la Timișoara.
Ajunși înapoi
la hotel am pornit televizorul, pe singurul program existent. Și a
început „nebunia”. Nebunia mass-media a început prin programul
unic de televiziune care a trecut de la două ceasuri pe zi la 24 de
ceasuri, cu mesaje reale și ireale, lucruri corecte amestecate cu
minciuni, cu deturnarea și manipularea minților celor care începeau
să guste din noul stil de „pâine și circ”. Rețeta era deja
bine cunoscută și a fost aplicată pas cu pas, călcând în
picioare sacrificiile de mii de ani și mai recente, sacrificiile
românilor pentru neam și țară (nu pentru funcții, nu pentru
apariții televizate, nu pentru beneficii nemeritate). Sacrificii!
În acea
perioadă, dacă în „revoluția de catifea” nu a fost ucis
niciun om, în decembrie-ianuarie și chiar ulterior, mulți români
au fost uciși – unele dintre morminte au în continuare cruci pe
care scrie „necunoscut”. Există și cimitirul „Eroii
Revoluției”, foarte aproape de o stație de metrou și ca atare
ușor de abordat, cimitir în care cel puțin în fiecare decembrie
vezi oameni de toate vârstele plângând după cei care nu mai sunt.
Rareori, vezi și tineri care merg acolo doar pentru a aduce un
omagiu celor care s-au sacrificat pentru noi. Pușcării, deportări,
schingiuiri, ucideri, maltratări și extinderea chinului asupra
familiei, istorie, sacrificii... Acestea sunt adevăratele sacrificii
pe care nu avem voie să le uităm și nu ar trebui să ne permitem
să le întinăm printr-un comportament nepotrivit.
A munci pentru
un țel, a încerca să-i înveți și să-i ajuți pe alții, de a
transmite mesaje pe care le consideri importante dezvoltării
viitorilor colegi, pentru ei, dar și pentru sistemul din care vor
face parte, nu reprezintă sacrificii. Pe de altă parte, dedicând
foarte mult timp acestor activități și ajungând să-ți neglijezi
familia, prietenii sau sănătatea proprie, acestea ajung să
reprezinte probleme destul de serioase, mai ales că „timpul nu se
întoarce înapoi”. Mâhnirea produsă de diferite tipuri de ratări
dintre cele menționate mai sus poate fi redusă atunci când
viitorii colegi se manifestă colegial, arată că își doresc să
devină medici buni sau foarte buni și oameni pe măsură – dar
atunci când aceste doleanțe nu au exprimare în realitate poți să
începi să te gândești inclusiv la sacrificii. Merg în fiecare an
la cimitirul „Eroii Revoluției”, pun lumânări și mă rog
pentru cei care și-au dat viața în decembrie 1989 – ianuarie
1990. Uneori sunt și viitori colegi care mă însoțesc. Alteori
tineri, care mă aud vorbind la curs, decid să meargă singuri
înțelegând că memoria celor care s-au sacrificat pentru noi
trebuie respectată.
Dar alții nu
știu nici cuvintele imnului național și nu realizează că această
neștiință reprezintă o problemă serioasă. De multe ori,
perioada 30 noiembrie – 2–3 decembrie, care include evenimente cu
înaltă semnificație, este tratată ca o simplă vacanță,
petrecută în chiolhanuri sau poate doar prin timp care trece
inutil. Mesajele privind importanța pregătirii, importanța
colegialității, importanța noțiunilor teoretice și practice
privite ca un întreg (spre exemplu, prin corelarea noțiunilor de la
diferite materii) sunt tratate cu superficialitate sau luate pur și
simplu în râs. Încercarea de a transmite mesaje importante și cu
unic scop de a ajuta sunt aparent tolerate sau batjocorite pe
rețelele de socializare. S-a întâmplat chiar ca într-un an, când
încercam să le spun că nu trebuie ca banii să conteze atât de
mult, că deși salariile sunt mici și că dacă am înlocui timpul
petrecut cu ei și pentru ei am putea avea câștiguri materiale mai
mari, au fost „colegi” care în mod răuvoitor și nedorind să
înțeleagă ceea ce aud au considerat că este vorba de o simplă
frustrare izvorâtă din lipsa resurselor materiale. Alți „viitori
colegi”, tineri, auzind de problemele Institutului Cantacuzino,
văzând protestele salariaților (care nu primeau salarii), având
posibilitatea să citească despre importanța produselor de care au
beneficiat bunici, părinți sau chiar și ei, au decis că nepăsarea
este cel mai potrivit mod de reacție. Unii chiar au spus „Ce ne
pasă, pentru ce să ne luptăm? Doar așa, ca să nu își piardă
Popa locul de muncă?”. Atunci chiar m-am întrebat, mâhnit: „Oare
cum pot fi niște tineri atât de răi?” Eu oricum nu primeam
salariu de la această instituție și doream să fie susținută
pentru binele României și al românilor și nu din alt motiv.
Doresc aceasta în continuare.
Ne aflăm
într-un nou decembrie, la peste un sfert de secol distanță de
tragedia din 1989 și începutul lui 1990. Nu sunt publicate toate
informațiile, dar cu toții știm că nici măcar 40% din românii
cu drept de vot nu s-au prezentat duminică pentru a-și exercita
această îndatorire democratică. În acel decembrie, în Sinaia, în
momentul în care s-a aflat de decolarea elicopterului spre
Târgoviște, ne aflam în hotel. Un grup de tinere a izbucnit
într-un țipăt care părea înfricoșător. Nimeni nu a explicat
nimic, dar cumva am înțeles ce se petrecuse. Am căzut amândoi pe
două fotolii ce se aflau în apropiere și am început să plângem
cu același gând: „fiul nostru va trăi într-o altă Românie și
va putea avea o altă viață, mai bună decât cea pe care am avut-o
noi”. Apoi, după un timp, ne-am gândit la toți tinerii și la
viitorul țării noastre. Mulți dintre tineri urmează cursurile
unei facultăți. Mulți dintre cei născuți după acel decembrie au
încheiat pregătirile, au devenit medici rezidenți, alții sunt
încă studenți – viitori colegi. Câți dintre viitorii colegi au
mers să voteze în urmă cu câteva zile? Câți dintre ei înțeleg
că viitorul țării noastre este în mâinile lor? Câți doresc să
înțeleagă că aportul lor actual înseamnă seriozitate, muncă,
învățătură, practică și neapărat colegialitate?
Altfel, unii
pot spune, așa cum o tânără absolventă spunea, referindu-se la
mesajul meu despre sacrificiul înaintașilor noștri: „Și eu fac
o mulțime de sacrificii pentru a fi studentă la medicină și
renunț la timpul liber și la somn foarte des fără să fac din
aceasta un caz public”.
Mesajul meu
pentru toți, repetat și repetat, este: observă, spune, întreabă,
ascultă (sfaturile care sunt utile) și du la bun sfârșit ceea ce
ai început, cu colegialitate și cu gândul cel bun îndreptat către
România și către români!
