Cu 2014 aproape de final, o privire înapoi
asupra ultimeler douăsprezece luni oferă un peisaj mixt, complicat, poate
confuz, dar nicidecum arid. Epidemia de Ebola din Africa de Vest a fost capul
de afiş al sănătăţii publice mondiale pentru cea mai mare parte a anului. Au
trecut mai mult de două luni de la primul caz raportat şi până la confirmarea
că agentul cauzator este virusul Ebola, la finalul lunii martie. Au trecut
ulterior alte trei luni până ca Margaret Chan, directorul general al
Organizaţiei mondiale a sănătăţii (OMS), să afle – în luna iunie – că există
undeva pe planetă un focar epidemic scăpat de sub control, în condiţiile în
care birourile regionale ale OMS din Africa de Vest refuzaseră în mod repetat încă
din martie asistenţa oferită de Centers for Disease Control and Prevention
(CDC) din Statele Unite, care atrăseseră atenţia că potenţialul de escaladare
al focarului era mai mult decât real. Abia începând cu luna iulie eforturile au
devenit susţinute, odată cu declararea stării de urgenţă de sănătate publică la
nivel global şi deplasarea substanţială a resurselor financiare şi umane în
ţările cele mai afectate începând cu finalul lui august. Discuţia pe marginea
reformei OMS este veche. Ironic sau nu, grupul de lucru pentru guvernantă în
sănătate al institutului de studii în relaţii internaţionale Chatham House
lansa, la 21 mai 2014, fix la Geneva (!), în plină criză „silenţioasă“ de
Ebola, raportul în care îşi prezenta propunerile de reformă instituţională a
OMS pentru a face faţă crizelor moderne. Puţin prea devreme sau puţin prea târziu.
Cu toate sincopele din prima parte a anului, totuşi, mobilizarea din a doua
jumătate a fost impresionantă. Impresionantă cel puţin pentru jurnaliştii de laTime, care i-au desemnat drept
personalitatea anului în lume în 2014 pe cei care au luptat împotriva
epidemiei, de la asistente medicale, şoferi şi medici până la experţii în
sănătate publică activi în coordonarea efortului de control al epidemiei.
Lecţiile desprinse din această criză umanitară se vor contura tot mai clar în
anii care vor urma, însă un adevăr major cu care ne confruntăm este acela că nu
există substitut pentru investiţiile în sisteme naţionale de sănătate robuste
şi cu capacităţi ample de a răspunde şocurilor. Nicio organizaţie
internaţională, oricât de largi i-ar fi prerogativele, nu poate apăra pe nimeni
în faţa unei ameninţări care necesită un răspuns imediat, intens şi coordonat.
Fără voluntari, lobby şi o participare internaţională fără precedent, o
intervenţie în Africa de Vest ar fi fost imposibilă şi OMS are toate motivele
să accelereze planurile de reformă internă. Faptul că o astfel de intervenţie a
fost, până la urmă, posibilă, este un mesaj încurajator, la fel şi acela că
epidemia a fost curmată rapid în ţări cu risc ridicat, precum Nigeria şi Mali.
Pe de altă parte, faptul că o astfel de intervenţie a fost posibilă numai când
cetăţeni americani şi spanioli au început să moară spune multe despre impactul
cât se poate de pragmatic al inegalităţilor lumii în care trăim.
Despre inegalităţi şi sisteme de sănătate
robuste este vorba şi în politici regionale mai apropiate de preocupările
noastre curente. Cele trei direcţii majore ale strategiei europene pentru
sănătate 2014–2020 („Investing în Health“, februarie 2013) sunt investiţiile în
sisteme naţionale de sănătate sustenabile financiar, investiţiile în sănătatea
oamenilor, văzută ca o formă de capital, şi investiţiile în reducerea
inegalităţilor la nivelul stării de sănătate. De la momentul lansării acestei
strategii şi până la cel al schimbării componenţei Comisiei Europene a trecut
aproape un an şi jumătate, cu puţine modificări de discurs. În deschiderea
audierii oficiale în faţa Parlamentului European, din septembrie 2014,
comisarul lituanian Andriukaitis menţiona aceleaşi elemente de mai sus drept
priorităţi pentru mandatul său 2015–2019, la care adăuga Ebola şi întărirea
capacităţii de răspuns a Uniunii la o astfel de ameninţare. Preşedintele
Juncker puncta în scrisoarea oficială de investire şi importanţa evaluării
performanţei sistemelor de sănătate. Accentul cade, aşadar, tot mai mult pe
investiţii în sisteme naţionale care îndeplinesc obiective sociale şi economice
ample şi care nu sunt doar sustenabile, ci şi pot răspunde imediat la crize
majore. Din nou, ironic sau nu, conceptul la modă în aceşti ani din literatura
academică dedicată sistemelor de sănătate şi politicilor publice în sens mai
larg este tocmai health system resilience,
anume adaptabilitatea la schimbări bruşte de context în condiţii de resurse
limitate. Ebola a pus lucrurile în perspectivă, oriunde pe glob, mai clar decât
orice altceva.
Aşa ajunge
discuţia cu tot cu epidemii, inegalităţi şi strategii la România în prag de
2015. Strategia naţională de sănătate publică 2014–2020 a fost, în cele din
urmă, aprobată prin hotărâre de guvern, la 18 noiembrie 2014, după aproape un
an de la punerea în dezbaterea publică şi mai bine de doi ani de la asumarea ca
obiectiv politic. Importanţa unui astfel de document nu poate fi nici
minimizată – până la urmă este primul document reper de acest tip din ultimii
douăzeci de ani – şi nici exagerată – „am mai văzut noi strategii“. E de
aşteptat (sperat?) că tot ce va mişca în următorii ani în sistemul de sănătate
românesc să fie inspirat din sau măcar aliniat cu această strategie. Vestea cea
mai bună este însă şi cea mai îngrijorătoare, anume că numita strategie
naţională este atât de inclusivă cu obiectivele şi măsurile propuse, încât pare
prea frumos pentru a fi adevărat: accent puternic pe ameliorarea inegalităţilor
privind accesul la servicii şi starea de sănătate, introducerea mecanismului de
evaluare a tehnologiilor medicale, soluţii complexe de e-sănătate, registre de
boli şi lista continuă. Majoritatea sunt factori identificaţi la nivelul
Comisiei Europene ca având potenţial să susţină capacitatea de răspuns a
sistemelor naţionale şi linia strategiei este aliniată politicilor europene în
domeniu. Totul bun până aici. Ceea ce nu trebuie să uităm totuşi este că toate
– dar chiar toate – aceste direcţii au fost deja începute în România, ca parte
a unei strategii sau nu, şi niciuna nu a reuşit să atingă până în prezent o
acoperire eficientă care să o prezinte drept succes cel puţin local. Cu alte
cuvinte, intrăm în perioada post-2014 cu o listă frumos ordonată de obiective
noi care, de fapt, sunt vechi şi din a căror împlinire cel mult aproximativă
gustăm în fiecare zi. Ironic sau nu, sloganul sub care s-au desfăşurat
alegerile europene din mai 2014 a fost „This time it’s different“. Aşa să fie.