Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă

De ce suntem medici

Viața Medicală
Dr. Vlad STROESCU vineri, 10 august 2018
    Înainte să devenim noi înșine, avem de străbătut un labirint. E mare lucru dacă, odată ajunși la destinație, privind înapoi, putem vedea cât de cât limpede harta drumului nostru de până atunci. În timp ce mergem însă, navigăm în ceață, iar prezentul e adesea opac. Ne pilotează instincte obscure, sfori invizibile și, mai ales, spiritul nostru de imitație. Ca să înaintăm, repetăm pași învățați de la alții, în lunga noastră copilărie. Astfel, sacrificând o măsură din conştiinţa fiecărui individ, omenirea are continuitate şi coeziune.

    Nu știu exact de ce am devenit psihiatru. Felul elegant, dar ipocrit, prin care medicii spun că nu știu de ce au devenit medici e că medicina este o chemare. Pentru că nu știi cine anume este cel care te cheamă, îți acoperi ignoranța manipulând limbajul, ceea ce, de bine sau de rău, e parte integrantă din arta medicală. De regulă facem asta inventând sau folosind termeni noi sau criptici: „idiopatic”, „esențial”, „pseudohalucinație”. Artificiul, în cazul de față, e altul: acțiunea preia și rolul celui care acționează. Verbul devine substantiv, „a chema” devine „chemare”, problema pare rezolvată. Un efect secundar e ermetismul, dar și acesta e convenabil, e un stimulent al imaginației. Îți imaginezi că sălașul acestei chemări sau vocații e în afara ta și mai presus de tine, ceea ce ți-ar conferi o noblețe automată, o aură de grație.

Din păcate pentru mine, întrebarea „de ce sunt psihiatru” mă vizitează în momentele mele cele mai rele, când iluziile nu mai sunt de încredere și impresia generală e că am ajuns într-o fundătură. Zidurile labirintului meu sunt prea des transparente sau invizibile și cred că e așa pentru tot mai mulți dintre noi, acum, când limitele fizice sunt tot mai diluate. Întrebarea „de ce psihiatru” (sau, generalizând, „de ce medic”, „de ce sunt eu și nu altcineva”) are, așadar, în cazul meu, un conținut afectiv depresiv. El contrastează puternic cu conținutul mistico-optimist cu care e încărcată de obicei noțiunea chemării. Mulți ani am refuzat, așadar, să cred că profesia mea ar fi o vocație. „Și tâmplăria e grea”, spunea un asistent universitar de gastroenterologie, pe când eram student. Inspirat de zicerea dumnealui, am efectuat propria manipulare a limbii, în sens contrar, dar nu cu mai puţină ipocrizie, preferând să nu mă refer la serviciul meu ca la o „profesie”, alegând, în schimb, termenul fals-modest de „meserie”. Și o fac și astăzi, deși mult mai nuanțat. Medicina are, de altfel, toate atributele meșteșugului clasic: adesea e o afacere de familie (deși în familia mea nu sunt medici); adesea se transmite de la maestru la discipol (deși nu cred că am avut vreodată un maestru adevărat în ucenicia mea). Deseori, ea presupune îndemânare, dexteritate (deși mi-am ales o specialitate care poate fi practicată și dacă ai ambele brațe amputate) și un set de cunoștințe fixe și solide (care în psihiatrie sunt foarte fluide și necesită revizuiri mult mai des decât ar fi acceptabil pentru orice clasificare naturalistă).

Întreg spiritul de castă al medicinei amintește de confreriile meșteșugărești ale Evului Mediu. Deși acest ultim argument poate deveni ușor un contraargument, pentru că în Evul Mediu orice meșteșug era de fapt o vocație, incluzând o ascendență ilustră și patronaj supranatural. Există o mare diferență între medicină și orice alt simplu meşteşug: suferința personală pe care majoritatea medicilor o îndură, mai întâi ca să devină medici, apoi ca să continue să fie medici. Desigur, orice meserie presupune o doză de sacrificiu, dar unele mai mult decât altele și medicina e cu siguranță aproape de vârful clasamentului.
Paul Kalanithi spune că, dacă medicina ar fi just a job, ar fi unul groaznic şi nimeni n-ar vrea să-l facă. Faptul că îți faci treaba în continuare, în ciuda rănilor și răului pe care tu însuți le încasezi, în ciuda faptului că ai putea foarte bine să laşi totul baltă şi să faci altceva – acceptarea suferinței evitabile dovedește existența unei motivații suplimentare de a o îndura.

Desigur, medicina are și alte stimulente: bani, statut social (pe mine m-au ocolit ambele), satisfacția salvatorului (cât de rară e ea în psihiatrie și cât de nocivă și iluzorie poate fi de fapt), a propriului narcisism, momeala prestigiului care însoțește orice avansare în carieră, și unele lăudabile, fascinația intelectuală, nevoia de a fi util, de a face o muncă încărcată de sens. O să mă aventurez să spun că sunt momente în care toate acestea la un loc nu sunt suficiente pentru a continua. Nici teama de schimbare, nici propriul vis de glorie, nici rezervele, oricât de vaste, de empatie și curiozitate nu ajung să umple enorma oboseală pe care toți medicii pe care îi cunosc o resimt mai mult sau mai puțin frecvent.

Propun, aşadar, o altă explicaţie: eşti medic ca să te salvezi pe tine însuți. Ca medic, nu e bine să te tratezi singur nici în problemele simple, iar în cele complicate nu e nici măcar posibil. Tare complexă trebuie să fie ecuaţia asta interioară care nu are ca rezolvare posibilă decât să uiţi cu totul de tine.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC